D E C I Z I E

din Constituţie stipulează că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

Potrivit art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[3], orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Textele citate garantează prioritar şi fără echivoc accesul la justiţie, însă nu statuează dreptul nelimitat de a alege instanţa competentă, aceasta fiind stabilită de legea fiecărui stat, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.

Potrivit art.114 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.

După cum a menţionat Curtea Constituţională în Hotărîrea nr.16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţie”[4], revizuită prin Hotărîrea nr.39 din 9 iulie 2001[5], „noţiunea „instanţa judecătorească competentă” este lipsită de ambiguitate. Prin această noţiune, fiind raportată la art.114 şi art.116 din Constituţie şi avîndu-se în vedere interpretarea art.114 din Constituţie dată de Curtea Constituţională la 23 iunie 1997, se înţelege instanţa care are atribuţia sau autoritatea legală de a soluţiona cauze. Conform art.115 alin.(4) din Constituţie, organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică”. Curtea Constituţională a constatat că determinarea instanţei judecătoreşti competente, a locului acesteia în ierarhia instanţelor judecătoreşti, a gradului de jurisdicţie şi aplicării căilor de atac, stabilirea categoriilor de cauze ce ţin sau nu ţin de competenţa instanţelor sînt prerogative exclusive ale legiuitorului.

Curtea Constituţională nu face parte din instanţele judecătoreşti (art.115 alin.(1) din Constituţie).

alin.(1) din Constituţie, art.1 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională stipulează că Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, este independentă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.

Competenţele Curţii Constituţionale sînt expres determinate în Constituţie şi au caracter limitativ.

Astfel, Curtea Constituţională reţine că omisiunea din art.25 din Legea nr.317-XIII, art.29 alin.(1) lit.a) şi art.38 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizată de autorul sesizării, nu poate fi raportată la art.20 din Constituţie.

În concluzie Curtea relevă că sesizarea, fiind lipsită de obiect, nu corespunde art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Pentru considerentele expuse, conducîndu-se după prevederile art.26 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.61 alin.(3) şi art.64 din Codul jurisdicţiei constituţionale,

Curtea Constituţională

D E C I D E :

1. Nu se acceptă spre examinare în fond sesizarea deputatului în Parlament Dumitru Braghiş.

2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova".

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Dumitru PULBERE

18 decembrie 2008.

[1] M.O., 1995, nr.8, art.86

[2] M. O., 1995, nr.53-54, art.597

[3] Tratate internaţionale, 1998, vol. 1, pag.341

[4] M. O., 1998, nr.56-59, art.24

[5] M.O., 2001, nr.90-91, art.34