Code of Criminal Procedure (No. 42 of 24.03.1961) in force since 24.04.1961

Încetarea procesului penal cu tragerea persoanei la răspundere administrativă, trimiterea materialelor, comisiei pentru minori sau încredinţarea persoanei pe chezăşie

Modul de stabilire a relaţiilor dintre instanţele de judecată, organele de anchetă penală şi de cercetare penală ale Republicii Moldova cu instituţiile respective ale statelor străine

Circumstanţele, ce exclud participarea la proces a persoanei care efectuează apărarea, a reprezentantului organizaţiei obşteşti în calitate de apărător sau de reprezentant al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile

Obligaţia organului de cercetare penală, anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată în ce priveşte luarea de măsuri pentru repararea prejudiciului, cauzat cetăţeanului prin acţiuni ilegale

Obligaţia organului de cercetare penală, anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securităţi participanţilor la proces şi a altor persoane

Restituirea cheltuielilor suportate de martori, părţi vătămate, reprezentanţi ai lor legitimi, de experţi, specialişti, pedagogi, interpreţi şi de martori asistenţi

TITLUL II

PORNIREA PROCESULUI PENAL

TITLUL III

CERCETAREA PENALĂ ŞI ANCHETA PRELIMINARĂ

Atribuţiile procurorului la exercitarea supravegherii în ce priveşte executarea legilor de către organele de cercetare penală şi de anchetă preliminară

Capitolul AL XX¹

CONTROLUL JUDICIAR ASUPRA PROCEDURII PREJUDICIARE

TITLUL IV

PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE

Prevenirea martorului asupra răspunderii ce o poartă pentru refuzul de a depune mărturii sau depunerea intenţionată a unor mărturii mincinoase

TITLUL V

CĂILE ORDINARE DE ATAC

TITLUL VI

EXECUTAREA SENTINŢEI

Modul absolvirii de pedeapsă a condamnatului, pentru care executarea pedepsei a fost amînată, şi modul de anulare a amînării executării pedepsei

Examinarea de către instanţele de judecată a cererilor privind includerea timpului de muncă în colonie-aşezare în vechimea totală de muncă a condamnaţilor

TITLUL VII

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Capitolul XXXIII¹

RECURSUL ÎN ANULARE ŞI DEMERSUL ÎN INTERESUL LEGII

TITLUL VIII

FORMA PROTOCOLARĂ DE PREGĂTIRE

PREJUDICIARĂ A MATERIALELOR

TITLUL IX

ARESTAREA PREVENTIVĂ

TITLUL I

DISPOZIŢII GENERALE

Pe teritoriul Republicii Moldova procedura în cauzele penale este determinată de Constituţia Republicii Moldova, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi Codul de procedură penală.

Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei de procedură penală.

În procedura penală nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, care încalcă independenţa judecătorească, procedura contradicţională, care contravin principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

În procesul penal se aplică legea de procedură penală, care este în vigoare respectiv în timpul cercetării penale, anchetei preliminare sau examinării cauzei în instanţa de judecată.

Indiferent de locul săvîrşirii infracţiunii procedura în cauzele penale, prevăzută de prezentul Cod, este unică şi obligatoare pentru toate instanţele de judecată, organele procuraturii, de anchetă şi de cercetare penală ale Republicii Moldova.

Procedura penală are următoarele sarcini: descoperirea rapidă şi completă a infracţiunilor, identificarea vinovaţilor şi asigurarea aplicării juste a legii în aşa fel, ca oricine va săvîrşi o infracţiune să-şi primească pedeapsa dreaptă şi nici un om nevinovat să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat.

Procedura judiciară penală trebuie să contribuie la consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, la prevenirea şi la lichidarea infracţiunilor, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a Constituţiei Republicii Moldova.

Procurorul, anchetatorul penal şi organul de cercetare penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, să intenteze proces penal ori de cîte ori se descoperă elementele componente ale infracţiunii şi să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru stabilirea faptelor penale şi a persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunii şi pentru pedepsirea lor în modul stabilit de lege.

În cazul în care în procesul anchetei preliminare sau cercetării penale se stabilesc indicii unei noi infracţiuni comise de persoana bănuită sau învinuită, această infracţiune se cercetează în cadrul dosarului iniţiat, fără a porni alt proces penal.

Notă. În prezentul articol prin termenul “procuror” se subînţelege: Procurorul General, adjuncţii lui, ajutorii superiori şi ajutorii lui, şefii de direcţii şi de secţii, adjuncţii lor, toţi procurorii ierarhic inferiori, adjuncţii şi ajutorii lor, procurorii de direcţii şi de secţii.

Nimeni nu poate fi pus sub învinuire altfel decît pentru temeiurile şi în modul, prevăzute de lege.

Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

Procesul penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit trebuie să înceteze:

1) dacă nu există faptul infracţiunii;

2) cînd fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii;

3) dacă s-a împlinit termenul de prescripţie;

4) dacă un act de amnistie a anulat aplicarea pedepsei pentru fapta săvîrşită, sau persoana în cauză a fost graţiată;

5) împotriva persoanei,care în momentul săvîrşirii faptei social periculoase n-a atins încă vîrsta, la care, potrivit legii, poate fi trasă la răspundere penală;

6) dacă lipseşte plîngerea părţii vătămate sau plîngerea a fost retrasă de către partea vătămată ori dacă partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul – în cauzele care pot fi intentate numai în baza plîngerii părţii vătămate, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.94 alin.2 din prezentul Cod;

7) În cazurile prevăzute de Partea specială a Codului penal;

8) în privinţa unui decedat, cu excepţia cazurilor, cînd procesul este necesar pentru reabilitarea decedatului sau pentru revizuirea procesului în ce priveşte alte persoane, în urma descoperirii unor împrejurări noi;

9) în privinţa unei persoane, referitor la care există o sentinţă, devenită definitivă, în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau încheierea ori hotărîrea instanţei de judecată de clasare a procesului pe acelaşi temei;

10) în privinţa unei persoane, referitor la care există o hotărîre neanulată a organului de cercetare penală, a anchetatorului penal, a procurorului despre clasarea procesului în legătură cu aceeaşi acuzaţie.

Dacă împrejurările, arătate la punctele 1-4 ale acestui articol, se descoperă în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă pînă la capăt şi în cazurile, prevăzute de punctele 1 şi 2, instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de achitare, iar în cazurile prevăzute de punctele 3 şi 4 – o sentinţă de condamnare cu menţiunea, că condamnatul este eliberat de pedeapsă.

În cazurile prevăzute de punctele 3 şi 4 ale acestui articol nu se admite încetarea procesului, dacă învinuitul se opune acestui lucru. În acest caz procesul continuă în modul obişnuit.

Dacă persoana a comis un act, ce conţine indicii de infracţiune, care nu prezintă un mare pericol social, cînd faptul săvîrşirii ei este evident, iar persoana, care a comis-o, poate fi corectată prin măsuri de înrîurire obştească, procurorul, precum şi anchetatorul penal şi organul de cercetare penală, avînd consimţămîntul procurorului, au dreptul, fără a intenta procesul penal, să transmită materialele spre examinare comisiei pentru minori, sau să încredinţeze persoana pe chezăşie colectivului de muncă ori organizaţiei obşteşti pentru reeducare şi corectare.

Dacă persoana, care a comis un act, ce conţine indicii de infracţiune, obiectează împotriva trimiterii materialelor la comisia pentru minori sau împotriva încredinţării ei pe chezăşie colectivului de muncă ori organizaţiei obşteşti, atunci cercetarea cauzei continuă în modul obişnuit.

Instanţa de judecată, procurorul, precum şi anchetatorul penal şi organul de cercetare penală, cu consimţămîntul procurorului, au dreptul să înceteze procesul penal, dacă se va constata, că în momentul efectuării cercetării penale, anchetei preliminare sau a examinării procesului în instanţă, in urma schimbării situaţiei, fapta săvîrşită de persoană şi-a pierdut caracterul social-periculos,ori că această persoană nu mai este social-periculoasă.

Clasarea procesului penal în temeiurile menţionate în prezentul articol nu se admite, dacă persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine indicii de infracţiune obiectează împotriva acestui lucru. În acest caz cercetarea cauzei continuă în mod obişnuit.

Încetarea procesului penal cu tragerea persoanei la răspundere administrativă, trimiterea materialelor, comisiei pentru minori sau încredinţarea persoanei pe chezăşie

Încetarea procesului penal poate fi dispusă în cazurile şi în modul, prevăzut de legislaţia Republici Moldova în legătură cu:

1) tragerea persoanei la răspundere administrativă;

3) trimiterea materialelor dosarului spre examinare comisiei pentru minori;

4) încredinţarea persoanei de chezăşie unei organizaţii obşteşti sau unui colectiv de muncă.

Înainte de clasarea procesului penal trebuie să i se lămurească persoanei esenţa faptei, care conţine indicii de infracţiune, temeiul scutirii de răspundere penală şi dreptul de a obiecta împotriva clasării procesului pe acest temei.

Clasarea procesului penal pe temeiurile, menţionate în prezentul articol, nu se admite, dacă persoana, care a săvîrşit o faptă, ce conţine indicii de infracţiune, obiectează împotriva acestui lucru. În acest caz cercetarea cauzei continuă în mod obişnuit.

Instanţa de judecată, în modul stabilit de prezentul Cod, are dreptul să înceteze procesul penal cu tragerea persoanei la răspundere administrativă pe temeiurile, prevăzute în articolul 48¹ din Codul penal.

În cazuri excepţionale, în interesul combaterii criminalităţii organizate, procurorul este în drept să claseze dosarul penal al persoanei care a contribuit activ la descoperirea infracţiunii de către organele de anchetă şi să o transmită în supravegherea poliţiei.

Instanţa de judecată are dreptul să înceteze procesul penal în privinţa persoanei, care n-a împlinit optsprezece ani şi care a săvîrşit o faptă, conţinînd indici de infracţiune, ce nu prezintă un mare pericol social, şi să trimită materialele spre examinare comisiei pentru minori, dacă avînd în vedere împrejurările cauzei şi datele, ce caracterizează persoana infractorului, corectarea lui este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.

Instanţa de judecată, pe temeiurile prevăzute de articolul 50 din Codul penal, are dreptul să înceteze procesul penal şi să încredinţeze pe chezăşie organizaţiei sau colectivului de muncă, care a făcut cererea pentru reeducare şi corectare , persoana, care a săvîrşit o faptă, ce conţine indicii de infracţiune.

Nu se admite încredinţarea pe chezăşie şi încetarea procesului pe acest temei în privinţa unei persoane,care mai înainte a fost condamnată pentru săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate sau care a mai fost încredinţată pe chezăşie.

Dacă în cursul unui an persoana, încredinţată pe chezăşie, n-a îndreptăţit încrederea colectivului, n-a respectat promisiunea de a se corecta sau a părăsit munca în scopul de a se sustrage de sub înrîurirea obştească, organizaţia obştească sau colectivul de muncă, care a luat-o pe chezăşie, adoptă o hotărîre, prin care renunţă la chezăşie şi trimit această hotărîre instanţei de judecată pentru examinarea chestiunii cu privire la răspunderea penală a persoanei. În acest caz procesul penal poate fi redeschis printr-o încheiere a instanţei de judecată.

Libertatea şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertate decît în condiţiile legii şi cu respectarea procedurii prevăzute de prezentul cod în cazurile:

1) dacă persoana este deţinută legal în baza sentinţei instanţei de judecată competente;

2) dacă persoana a fost arestată legal pentru neexecutarea unei hotărîri pronunţate, conform legii, de către instanţa de judecată;

3) dacă persoana a fost reţinută legal sau arestată legal pentru a fi adusă în faţa instanţei de judecată competente atunci cînd există motive întemeiate de a se bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există temei de a se crede că este necesar de a o împiedica să săvîrşească o infracţiune ori să fugă după săvîrşirea acesteia.

Oricărei persoane reţinute sau arestate i se comunică toate drepturile ei legale înainte de efectuarea oricărui alt act de procedură cu participarea ei. Necomunicarea drepturilor poate servi temei pentru contestarea legalităţii reţinerii sau arestării.

Oricărei persoane reţinute sau arestate trebuie să i se aducă la cunoştinţă, în cel mult trei ore, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau arestării sale şi calificarea juridică a infracţiunii de săvîrşirea căreia ea este bănuită sau învinuită, fapt despre care se face o menţiune în procesul-verbal de reţinere sau în mandatul de arestare.

Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să depună un recurs în instanţa de judecată competentă pentru ca aceasta să statueze, într-un termen cît mai scurt, asupra legalităţii arestării sau deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă arestarea sau deţinerea sînt ilegale.

În cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate fi eliberat provizoriu sub control judiciar sau pe cauţiune de către instanţa de judecată.

În cursul procedurii penale, nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentului inuman ori degradant.

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri contrar dispoziţiilor prezentului articol are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii.

Cetăţenilor le este garantată inviolabilitatea domiciliului. Nimeni nu are dreptul să intre fără un motiv legal în locuinţă contrar voinţei persoanelor, care trăiesc în ea.

Viaţa personală a cetăţenilor, secretul corespondenţei, convorbirilor telefonice şi comunicărilor telegrafice sînt ocrotite de lege.

Percheziţia, ridicarea de obiecte şi de acte, cercetarea încăperii cetăţenilor, sechestrarea corespondenţei şi ridicarea ei de la instituţiile poştale şi telegrafice se pot efectua numai în temeiurile şi în modul, stabilite de prezentul Cod.

Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele de judecată.

Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza sentinţei definitive pronunţate în condiţiile legii de instanţa de judecată.

La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a judecăţii,fără deosibire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere origine socială, de genul şi caracterul ocupaţiei, domiciliu sau cetăţenie, precum şi de alte împrejurări.

În toate instanţele de judecată, cauzele penale în primă instanţă se judecă de un judecător sau de un complet format din trei judecători numiţi în modul stabilit de lege.

În instanţa de apel, cauzele penale se judecă de un complet format din trei judecători, iar în instanţa de recurs, de un complet format din cel puţin trei judecători.

La înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa de judecată stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contrazice prevederile Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care, conform Constituţiei, se supune controlului constituţionalităţii, examinarea cauzei se suspendă şi instanţa de judecată înaintează Curţii Supreme de Justiţie propunerea de a sesiza Curtea Constituţională. Curtea Supremă de Justiţie examinează propunerea şi, fără să se expună asupra ei, sesizează Curtea Constituţională.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa de judecată stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contrazice prevederile legii şi este expusă într-un act juridic care, conform Constituţiei, nu se supune controlului constituţionalităţii, instanţa va proceda în conformitate cu legea.

Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească sau în limba acceptată de majoritatea persoanelor participante la proces.

Persoanelor, care participă la proces şi nu cunosc limba, în care se desfăşoară procedura judiciară, li se asigură dreptul de a face declaraţii, demersuri, de a lua cunoştinţă de toate materialele dosarului, de a vorbi în instanţa de judecată în limba maternă şi de a beneficia de serviciile interpretului în modul, stabilit de prezentul Cod.

Documentele procesuale judiciare ale organului de urmărire penală şi ale instanţelor de judecată, în conformitate cu modul stabilit de prezentul Cod, i se înmînează bănuitului, învinuitului şi inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în altă limbă, pe care o cunoaşte.

La toate instanţele de judecată dezbaterile sînt publice, cu excepţia cazurilor, prevăzute de alin.2 din prezentul articol, precum şi a cazurilor de emitere sau de prelungire a mandatului de arestare.

Dezbaterile judiciare în şedinţă închisă, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, se admit în baza unei încheieri motivate a instanţei de judecată, în interesul moralităţii, asigurării ordinii publice ori securităţii naţionale, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau, în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, cînd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Judecarea cauzelor în şedinţa închisă a instanţei de judecată se efectuează prin respectarea tuturor regulilor procedurii judiciare.

În toate cazurile hotărîrile instanţelor de judecată se pronunţă în şedinţă publică.

Cauzele penale se soluţionează în termen rezonabil.

Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale sînt:

1) complexitatea cazului;

2) comportamentul părţilor la proces;

3) comportamentul organului de urmărire penală sau al instanţei de judecată.

Urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale în care sînt bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi arestaţi preventiv se fac de urgenţă şi în mod preferenţial.

Respectarea termenului rezonabil la ancheta preliminară se supraveghează de către procuror.

Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor concrete este verificată de către instanţa ierarhic superioară în procesul examinării cauzei respective pe căile de atac ordinare sau extraordinare.

În tot cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un apărător, ales sau numit.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată în cursul procesului penal au obligaţia să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de prezentul Cod şi să administreze probele necesare în apărare.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să încunoştiinţeze pe bănuit, învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este bănuit sau învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea de a se apăra cu mijloacele şi metodele stabilite de lege, precum şi protecţia drepturilor lor personale şi patrimoniale.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să încunoştiinţeze pe bănuit, învinuit sau inculpat despre dreptul de a se apăra singur, de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se aceasta într-un proces-verbal, şi în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege să-i asigure asistenţă juridică, dacă acesta nu are apărător ales sau nu are mijloace pentru remunerarea apărătorului.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul au obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a scoate la iveală atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îl atenuează sau îi agravează răspunderea.

Instanţele de judecată cercetează sub toate aspectele probele prezentate de părţile la proces.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul nu au dreptul de a pune în sarcina bănuitului, învinuitului, inculpatului, obligaţia de a prezenta dovezi.

Se interzice a smulge de la bănuit, învinuit, inculpat declaraţii prin violenţă, ameninţări şi prin alte măsuri ilegale.

În tot cursul cercetării penale şi anchetei preliminare procurorul este obligat să ia măsurile prevăzute de lege pentru a înlătura orice încălcare a legii, indiferent cine ar săvîrşi această încălcare.

În exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul se supune numai legii.

Ordonanţele procurorului, date în conformitate cu legea, sînt obligatorii pentru a fi îndeplinite de toate persoanele fizice şi juridice.

Instanţele de judecată sînt obligate, la înfăptuirea justiţiei, să verifice respectarea de către organele de cercetare penală şi anchetă preliminară şi procurori a cerinţelor prezentului Cod.

Instanţele de judecată ierarhic superioare, la înfăptuirea justiţiei, verifică respectarea de către instanţele de judecată ierarhic inferioare a cerinţelor prezentului Cod.

În cazul stabilirii de încălcări ale cerinţelor prezentului Cod, instanţa de judecată va proceda în conformitate cu legea.

Pe teritoriul Republicii Moldova procedura în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prezentul Cod.

În ceea ce priveşte persoanele care se bucură de dreptul de imunitate diplomatică, actele de procedură prevăzute de prezentul Cod, se efectuează numai la cererea sau cu consimţămîntul lor. Autorizarea pentru efectuarea acestor acte se solicită prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Modul de stabilire a relaţiilor dintre instanţele de judecată, organele de anchetă penală şi de cercetare penală ale Republicii Moldova cu instituţiile respective ale statelor străine

Modul de stabilire a relaţiilor dintre instanţele de judecată, organele de anchetă penală şi de cercetare penală ale Republicii Moldova şi instituţiile respective ale statelor străine, precum şi procedura îndeplinirii însărcinărilor primite de la aceste instituţii sînt, determinate de prezentul Cod şi de tratatele, convenţiile şi acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Stabilirea relaţiilor cu instituţiile statelor străine, cu care n-au fost încheiate convenţii, se efectuează prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Instanţele de judecată, organele de anchetă preliminară şi de cercetare penală ale Republicii Moldova la îndeplinirea însărcinărilor instituţiilor statelor străine efectuează actele de procedură prevăzute de prezentul Cod.

Instanţele de judecată, organele de anchetă preliminară şi de cercetare penală ale Republicii Moldova primesc însărcinări de la instituţiile statelor străine prin Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală. Dacă însărcinarea este primită nemijlocit de către instanţa de judecată, organul de anchetă preliminară şi de cercetare penală, ea este îndeplinită numai cu autorizaţia respectiv a Ministerului Justiţiei sau a Procuraturii Generale.

În cazul imposibilităţii de a îndeplini însărcinarea instituţiei statului străin, ea este restituită acestei instituţii respectiv prin Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală, indicîndu-se cauzele neîndeplinirii însărcinării.

Persoanelor cu funcţii de răspundere ale instanţelor de judecată, organelor de procuratură, de anchetă preliminară şi de cercetare penală sau pentru securitatea statului ale statelor străine le este interzis să reţină sau să aresteze persoane şi să efectueze alte acte de procedură pe teritoriul Republicii Moldova.

Însărcinarea instituţiei unui stat străin cu privire la intentarea procesului penal în privinţa cetăţeanului Republicii Moldova, care a săvîrşit o infracţiune într-un stat străin şi a revenit în Republicii Moldova, este examinată de Procuratura Generală, care controlează temeinicia cerinţei cu privire la intentarea procesului penal. Rezultatele controlului sînt comunicate instituţiei care s-a adresat cu însărcinarea. Dacă în Republica Moldova în privinţa persoanei procesul penal a fost intentat şi examinat şi a fost pronunţată sentinţa, după intrarea ei în vigoare odată cu comunicarea este trimisă şi copia sentinţei tradusă în limba străină şi autentificată în modul stabilit.

Dacă un cetăţean al unui stat străin a săvîrşit o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova şi după aceasta a plecat în statul său, materialele adunate de organele de cercetare penală şi de anchetă preliminară în privinţa acestei persoane se transmit la Procuratura Generală, care adoptă o hotărîre referitor la necesitatea trimiterii cerinţei cu privire la pedepsirea lui în instituţia corespunzătoare a statului străin.

Procuratura Generală se adresează, în cazurile şi în modul prevăzute de acordurile internaţionale, la instituţia respectivă a statului străin cu cerinţa de a extrăda cetăţeanul Republicii Moldova sau altă persoană, care a săvîrşit o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova, dacă în privinţa lui a fost intentat un proces penal sau a fost pronunţată sentinţa de condamnare.

În cerinţa cu privire la extrădarea persoanei se indică: numele de familie, prenumele şi patronimicul acuzatului (condamnatului), anul lui de naştere, cetăţenia, circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, textul articolului din Codul penal, care prevede această infracţiune. La cerinţă se anexează: descrierea exteriorului şi fotografia, copia sentinţei tradusă în limba străină şi autentificată în modul stabilit.

Persoana care a fost extrădată de un stat străin nu poate fi trasă la răspundere penală şi condamnată, precum şi transmisă unui terţ stat spre pedepsire pentru infracţiunea săvîrşită de ea pînă la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze lipseşte acordul statului străin care a extrădat-o.

Extrădarea persoanei din Republica Moldova nu se admite în cazul în care:

1) ea este cetăţean al Republicii Moldova şi între Republica Moldova şi ţara care cere extrădarea persoanei nu este încheiat un tratat cu privire la asistenţa juridică;

2) infracţiunea a fost săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova;

3) în privinţa ei a fost deja pronunţată şi a intrat în vigoare sentinţa de pedeapsă pentru infracţiunea, pentru care se cere extrădarea persoanei, precum şi în cazul dacă pentru aceeaşi învinuire procesul penal a fost clasat;

4) în conformitate cu legile Republicii Moldova ea nu poate fi trasă la răspundere penală în legătură cu expirarea termenului de prescripţie sau din alt temei;

5) delictul pentru care se cere extrădarea ei, conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, nu este o infracţiune.

Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.

În toate instanţele judiciare de gradul întîi cauzele penale se judecă de judecător personal.

Cauzele penale asupra crimelor pentru săvîrşirea cărora legea prevede detenţiune pe viaţă, asupra crimelor săvîrşite de minori sau cauzele deosebit de complicate ori cele care prezintă o mare importanţă socială pot fi examinate, la decizia preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei de judecată, într-un complet format din trei judecători.

Colegiile instanţelor de apel şi de recurs judecă apelurile şi recursurile împotriva încheierilor, sentinţelor şi deciziilor în complet format din trei judecători.

Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în complet format din cinci judecători.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare şi demersurile în interesul legii în complet format din cel puţin două treimi din numărul total al judecătoriilor Curţii Supreme de Justiţie.

Fiecare pricină se judecă de unul şi acelaşi complet de judecători. Dacă unul din judecători nu are posibilitatea de a participa mai departe la şedinţă, el este înlocuit de un alt judecător şi dezbaterile se reiau de la început.

Împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în perioada examinării cauzelor penale aflate în faza de terminare se menţin, conform hotărîrii Consiliului Superior al Magistraturii, pînă la încheierea judecării cauzei respective.

exclus

Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei penale şi urmează a fi recuzat:

1) dacă el personal, soţul sau ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii şi surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele, devenite prin înfiere potrivit legii astfel de rude, sînt direct sau indirect interesate în proces;

2) dacă el este parte vătămată şi reprezentantul ei, parte civilă, parte civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vre-una din aceste persoane, soţ sau rudă cu învinuitul în proces;

3) dacă a participat în procesul dat în calitate de martor, expert, specialist, traducător, secretar, persoană ce a efectuat cercetarea penală, anchetator penal, procuror, apărător, reprezentant legal al învinuitului, reprezentant al intereselor părţii vătămate, parte civilă sau parte civilmente responsabilă;

4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al împrejurărilor cauzei sau a participat la adoptarea unei hotărîri referitoare la această cauză în orice alt organ obştesc sau de stat;

5) la o nouă judecare a cauzei, atît în prima instanţă, cît şi în instanţa de apel sau de recurs, dacă a mai luat parte în calitate de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în prima instanţa, în instanţa de apel sau de recurs. Această prevedere nu se extinde asupra Plenului Curţii Supreme de Justiţie;

6) dacă există alte împrejurări care pun la îndoială nepărtinirea judecătorului.

Din completul, care judecă cauza penală, nu pot face parte persoane, care sînt rude între ele.

Dacă există împrejurările, prevăzute de articolul 22 din prezentul Cod, judecătorul este obligat să declare că se recuză el singur.

Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe judecător: procurorul, inculpatul, apărătorul, partea vătămată şi reprezentantul ei, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor. Asupra recuzării trebuie ascultate părerile părţilor în proces .

Recuzarea trebuie să fie motivată şi propusă înainte de începerea anchetei judecătoreşti. Propunerea de recuzare poate fi făcută mai tîrziu numai în cazurile, cînd cel care propune a aflat motivul recuzării abia după începerea anchetei judecătoreşti.

Recuzarea anticipată a judecătorilor care nu participă la examinarea cauzei date, precum şi a judecătorului sau a completului de judecată care examinează cererea de recuzare, nu se admite.

Dacă recuzarea este făcută cu rea-credinţă sau în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau cu alte intenţii premeditate, instanţa care o soluţionează poate aplica o amendă judiciară conform art.228¹ din prezentul Cod.

Recuzarea judecătorului se soluţionează de un alt judecător sau, după caz, de un alt complet de judecată în şedinţă secretă fără participarea celui recuzat. La soluţionarea recuzării judecătorului dintr-un complet de 3 sau 5 judecători, judecătorii nerecuzaţi din acest complet pot fi incluşi în noul complet de judecată.

Examinarea cererii de recuzare se face de îndată, ascultînd părţile şi persoana a cărei recuzare se cere. În cazul cînd nu se poate forma un nou complet de judecată la instanţa dată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, dacă admite recuzul, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în care s-a produs recuzarea.

Încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă a fi atacată.

Judecătoria judecă în primă instanţă toate cauzele penale, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

Judecătoria militară judecă în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite:

a) de persoane din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al Armatei Naţionale, al trupelor de carabinieri (trupele de interne) ale Ministerului Afacerilor Interne, al Departamentului Trupelor de Grăniceri, al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova şi al Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat din efectivul de soldaţi din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri al Departamentului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale;

b) de persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;

c) de supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor;

d) de alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie.

Tribunalul:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolele 81, 82 alineatul 1, 83-88, 102 alineatul 5, 116¹, 125 alineatul 4, 187 alineatul 3, 187¹ alineatele 3 şi 4, 188 alineatul 3, 203¹ – 203⁴, 206¹, 214 alineatele 3 şi 4;

2) ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii,cu excepţia celor privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

3) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii, în cazul infracţiunilor pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

4) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătoriile din raza sa teritorială;

5) recunoaşte şi încuviinţează executarea hotărîrilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti străine.

Curtea de Apel:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind:

a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolele 61-76;

b) infracţiunile săvîrşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de nivelul judecătoriilor şi tribunalelor;

c) infracţiunile săvîrşite de persoanele de prim rang ale confesiunilor religioase înfiinţate în condiţiile legii;

2) ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale, precum şi de judecătoria militară, cu excepţia sentinţelor privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate;

3) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate de tribunale în apel, împotriva hotărîrilor judecătoriei militare privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă nonprivativă de libertate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

4) soluţionează conflictele de competenţă apărute între tribunale sau între judecătorii şi tribunale.

Curtea Supremă de Justiţie:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind:

a) infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii Moldova;

b) infracţiunile săvîrşite de deputaţi;

c) infracţiunile săvîrşite de membrii Guvernului;

d) infracţiunile săvîrşite de judecătorii şi judecătorii-asistenţi ai Curţii Constituţionale şi Curţii Supreme de Justiţie;

e) infracţiunile săvîrşite de judecătorii Curţii de Apel, membrii Curţii de Conturi, de procurorii Procuraturii Generale şi procurorii de nivelul Curţii de Apel;

f) infracţiunile săvîrşite de generali;

g) alte cauze date prin lege în competenţa sa;

2) ca instanţă de recurs, judecă:

a) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie;

b) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate, ca instanţă de apel, de Curtea de Apel, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv recursurile în anulare şi demersuri în interesul legii;

4) sesizează Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice;

5) soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, precum şi cererile de strămutare.

Cauza penală se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia a fost săvîrşită infracţiunea. Dacă infracţiunea este continuă sau continuată, cauza se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia s-a terminat ori curmat infracţiunea.

Dacă este cu neputinţă de a stabili locul unde a fost săvîrşită infracţiunea, cauza se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia a fost terminată ancheta penală sau cercetarea penală a cauzei.

În caz de conexare a unor cauze penale, privitoare la mai multe persoane învinuite de săvîrşirea infracţiunilor în diferite raioane sau privitoare la o singură persoană, învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze sînt de competenţa a două sau cîteva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de instanţa, în raza activităţii căreia a fost terminată ancheta penală sau cercetarea penală a cauzei.

Dacă o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de săvîrşirea unei singure sau cîtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau una din infracţiuni este de competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul urmează să fie judecat în întregime de instanţa ierarhic superioară.

Dacă în procesul în care o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de săvîrşirea unei singure infracţiuni sau cîtorva infracţiuni şi dacă măcar o singură persoană sau o singură infracţiune este de competenţa judecătoriei militare, procesul referitor la toate persoanele şi infracţiunile menţionate se judecă de judecătoria militară.

Instanţa de judecată, stabilind că nu este competentă de a judeca cauza penală, îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată competente prin încheierea sa de declinare.

Dacă declinarea a fost determinată de competenţă materială sau după calitatea persoanei, precum şi de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată.

Nu se acceptă declinarea de competenţă cu trimiterea unei instanţe ierarhic inferioare a cauzei a cărei examinare s-a început în şedinţa de judecată la instanţa ierarhic superioară.

Încheierea de declinare a competenţei nu poate fi supusă apelului şi nici recursului.

Cînd două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză (conflict pozitiv de competenţă) ori îşi declină competenţa (conflict negativ de competenţă), conflictul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună.

Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa.

În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile la proces.

Pînă la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, procedura se suspendă.

Instanţa care s-a declarat competentă ori şi-a declinat competenţa cea din urmă efectuează actele şi ia măsurile ce necesită urgenţă.

Instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă conform procedurii de prima instanţă cu citarea părţilor, prezenţa cărora este facultativă.

Cînd instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decît a celor între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, aceasta trimite dosarul instanţei superioare comune încheierea instanţei care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă.

Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin încheiere de stabilire a competenţei nu-şi mai poate declina competenţa, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe.

Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine o soluţionare mai obiectivă, mai rapidă şi mai completă a ei, precum şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.

Strămutarea cauzei poate fi cerută de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.

Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie şi trebuie motivată. Documentele pe care se sprijină cererea se anexează la aceasta cînd sînt deţinute de partea care cere strămutarea.

În cerere se face menţiune dacă în cauză se găsesc arestaţi.

Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă de Curtea Supremă de Justiţie după ce aceasta a fost sesizată.

Părţile se înştiinţează despre data examinării cererii de strămutare. Prezenţa părţilor la şedinţă este facultativă.

Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă deschisă de un complet format din trei judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.

Cînd părţile se înfăţişează, se ascultă şi părerile acestora.

Curtea Supremă de Justiţie dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

În cazul în care găseşte cererea întemeiată, Curtea Supremă de Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei, cu indicarea instanţei concrete, hotărînd totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Această instanţă va fi îndată înştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.

Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărîrea pronunţată este anulată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul cînd noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau apărute după aceasta.

În cauzele penale atribuţiile de procuror le exercită numai procurorul, locţiitorii şi ajutorii lui, numiţi în modul prevăzut de lege.

Procurorul supraveghează respectarea legii în cursul pornirii procesului penal şi a efectuării cercetării penale şi anchetei preliminare.

Procurorul decide aplicarea sau refuzul aplicării măsurilor de protecţie de stat faţă de partea vătămată, martori şi alte persoane care acordă ajutor în procesul penal.

În cursul judecării cauzei în instanţa de judecată, procurorul prezintă învinuirea în numele statului.

Procurorul este obligat să facă apel sau recurs împotriva hotărîrilor judiciare ilegale sau neîntemeiate.

Procurorul General şi adjuncţii lui sînt obligaţi să atace hotărîrile judiciare ilegale sau neîntemeiate, rămase definitive în condiţiile căilor extraordinare de atac.

Procurorul nu poate participa la actele de procedură în procesul dat dacă există motivele, arătate în articolul 22 din prezentul Cod.

Faptul că a participat la efectuarea anchetei penale sau a cercetării penale, sau că a susţinut învinuirea în faţa instanţei de judecată, nu constituie o piedică pentru participarea ulterioară a procurorului la proces.

Dacă există motive de recuzare, procurorul este obligat să declare, că se recuză el singur. Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe procuror: învinuitul, apărătorul, precum şi partea vătămată şi reprezentantul ei, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor.

Chestiunea recuzării procurorului se decide în cursul cercetării penale sau anchetei penale de către procurorul ierarhic superior, iar în instanţa de judecată – de către instanţa, care judecă procesul.

În cauzele penale atribuţiile de şef al secţiei de anchetă penală le exercită persoana oficială din organele procuraturii, poliţiei, Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, ale Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei sau din organele vamale numită în modul stabilit, care acţionează în limitele competenţei sale.

Şeful secţiei de anchetă penală exercită controlul asupra efectuării la timp de către anchetatorii penali a actelor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a se efectua cît mai complet, sub toate aspectele şi obiectiv ancheta preliminară în cauzele penale.

Şeful secţiei de anchetă penală are dreptul să verifice cauzele penale, să dea indicaţii anchetatorului penal în ce priveşte efectuarea anchetei preliminare, punerea sub învinuire a persoanei, calificarea infracţiunii şi învinuirii, înaintarea dosarului, efectuarea unor acte aparte de urmărire penală, să treacă dosarul de la un anchetator la altul, să dea cîtorva anchetatori însărcinarea de a cerceta cauza, precum şi să participe la efectuarea anchetei preliminare şi să efectueze personal ancheta preliminară, bucurîndu-se în acest caz de atribuţiile de anchetator penal.

Indicaţiile şefului secţiei de anchetă penală privind cauza penală se dau anchetatorului penal în scris şi sînt obligatoare spre executare.

Plîngerea adresată procurorului împotriva indicaţiilor primite nu suspendă executarea lor, cu excepţia cazurilor, prevăzute de partea a doua a articolului 38 din prezentul Cod.

Indicaţiile procurorului referitor la cauzele penale, date în conformitate cu prezentul Cod, sînt obligatoare pentru şeful secţiei de anchetă penală. Plîngerea adresată procurorului ierarhic superior împotriva acestor indicaţii nu suspendă executarea lor.

Ancheta preliminară în cauzele penale o efectuează în limitele competenţei lor, anchetatorii penali ai organelor procuraturii, anchetatorii penali ai organelor afacerilor interne, anchetatorii penali ai organelor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, anchetatorii penali ai Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi anchetatorii penali ai organelor vamale, numiţi în funcţie în modul prevăzut de lege.

În cursul efectuării anchetei preliminare toate hotărîrile cu privire la orientarea anchetei şi efectuarea actelor de urmărire penală anchetatorul penal le i-a în mod independent, cu excepţia cazurilor,cînd legea prevede încuviinţarea procurorului; anchetatorul penal poartă întreaga răspundere pentru efectuarea lor legală şi la timp.

Dacă nu este de acord cu dispoziţiile procurorului în ce priveşte punerea sub învinuire a unei persoane, calificarea infracţiunii şi sfera învinuirii, sau încetarea procesului, anchetatorul penal are dreptul să înainteze procurorului ierarhic superior dosarul, alăturînd în scris obiecţiile sale. În cazul acesta procurorul ori anulează dispoziţia procurorului ierarhic inferior, ori însărcinează pe un alt anchetator penal să efectueze ancheta în această cauză.

Anchetatorul penal este obligat să ia decizia privind aplicarea sau refuzul aplicării măsurilor de protecţie de stat faţă de partea vătămată, martori şi alte persoane care acordă ajutor în procesul penal, iar dacă dispare temeiul aplicării lor, ia decizia de anulare.

În cauzele, în care ancheta preliminară este obligatoare, anchetatorul penal are dreptul să înceapă în orice moment ancheta preliminară fără a mai aştepta ca organele de cercetare să efectueze actele prevăzute de articolul 101 din prezentul Cod.

În cauzele, pe care le anchetează, anchetatorul penal are dreptul să dee organelor de cercetare penală însărcinări şi dispoziţii de a efectua acte de investigaţie şi de urmărire şi să ceară organelor de cercetare penală concursul la efectuarea actelor de urmărire. Însărcinările şi dispoziţiile anchetatorului penal sînt obligatoare pentru organele de cercetare penală.

Ordonanţele date de anchetatorul penal pe baza legii în cauzele penale, pe care le anchetează sînt obligatoare pentru a fi îndeplinite de toate întreprinderile, instituţiile, organizaţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, de toţi cetăţenii.

Anchetatorul penal are dreptul de a reţine persoana bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni şi de a-i lua un interogatoriu în modul şi pe temeiurile, prevăzute de articolele 104 şi 105 din prezentul Cod.

Cercetarea în cauzele penale se efectuează de persoanele împuternicite în acest scop de organe de cercetare penală, enumerate în articolul 99 din prezentul Cod.

Activitatea organelor de cercetare penală diferă în funcţie de faptul dacă ele acţionează în cauzele în care efectuarea anchetei preliminare este obligatoare, sau în cauzele, în care efectuarea anchetei preliminare nu este obligatoare.

Imediat ce află despre o infracţiune şi începe cercetările, organul de cercetare penală î-l înştiinţează pe procuror.

Anchetatorul penal sau persoana, care efectuează cercetarea penală, nu pot lua parte la cercetarea cauzei în cazurile prevăzute de articolul 22 din prezentul Cod. Faptul că au mai participat la cercetarea penală ori la ancheta preliminară în cauza dată nu poate constitui motiv de recuzare.

Dacă există motive de recuzare, anchetatorul penal sau persoana care efectuează cercetarea penală este dator să declare, că se recuză el singur. Pentru aceleaşi motive î-i pot recuza: bănuitul, învinuitul, apărătorul, precum şi partea vătămată şi reprezentantul ei, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor.

Anchetatorul penal sau persoana care efectuează cercetarea penală trimite cererea de recuzare procurorului în curs de douăzeci şi patru de ore fără a întrerupe ancheta penală. Procurorul este obligat ca în curs de douăzeci şi patru de ore să decidă asupra recuzării.

Persoana bănuită sau reţinută ca fiind bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni sau supusă unor măsuri de reprimare pînă la punerea sub învinuire se numeşte bănuit.

Bănuitul este în drept: să nu fie silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să-şi recunoască vina; să aibă apărător; să ştie de ce este bănuit; să dea explicaţii; să administreze probe; să facă cereri, să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale actelor de anchetă efectuate cu participarea lui; să facă recuzări; să se plîngă împotriva acţiunilor şi hotărîrilor persoanei care efectuează cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi ale instanţei de judecată; să dea explicaţii în procesul examinării de către instanţa de judecată a demersului privind aplicarea faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest; să ceară pentru sine, precum şi pentru reprezentanţii săi legali în procesul penal şi pentru rudele apropiate, aplicarea măsurilor de protecţie de stat, prevăzute pentru persoanele protejate, dacă există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea lor.

Persoana faţă de care s-a dat, în conformitate cu prevederile prezentului Cod, o ordonanţă de punere sub învinuire, se numeşte învinuit.

Învinuitul,căruia i s-a înmînat în copie învinuirea sau ordonanţa privind punerea sub învinuire în cauze: protocolare, se numeşte inculpat; învinuitul în privinţa căruia sentinţa de condamnare a devenit definitivă se numeşte condamnat.

Învinuitul are dreptul la apărare. Învinuitul este în drept: să ştie de ce este învinuit şi se dea explicaţii cu privire la învinuirea ce i se aduce; să nu fie silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să-şi recunoască vina; să administreze probe; să facă cereri; să atace în instanţa de judecată ierarhic superioară legalitatea şi temeinicia arestării; să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale actelor de anchetă, efectuate cu participarea lui; după terminarea cercetării penale sau a anchetei preliminare să ia cunoştinţă de toate materialele din dosar şi să transcrie din ele datele necesare; să aibă un apărător din momentul prevăzut la articolul 43 din prezentul Cod; să dea explicaţii în procesul examinării de către instanţa de judecată a demersului privind aplicarea faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest; să participe la examinarea de către judecător a demersului privind prelungirea duratei ţinerii sub arest şi la examinarea de către instanţa de judecată a recursului privind legalitatea aplicării faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest sau prelungirea duratei ţinerii sub arest; să participe la dezbaterile judiciare; să facă recuzări; să se plîngă împotriva acţiunilor şi hotărîrilor persoanei care efectuează cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată; să-şi apere drepturile şi interesele legitime prin oricare alte mijloace şi metode ce nu convin Legii.

Inculpatul are dreptul la ultimul cuvînt.

Învinuitul, inculpatul, condamnatul, precum şi reprezentanţii lor legali în procesul penal şi rudele apropiate sînt în drept să ceară persoanei care efectuează cercetarea penală, anchetatorului penal, procurorului sau judecătorului aplicarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele protejate în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Apărătorul ales sau numit de oficiu este admis să participe la proces din momentul recunoaşterii sau interogării lui în calitate de bănuit ori punerii sub învinuire, iar în cazul reţinerii sau arestării bănuitului sau învinuitului – din momentul comunicării lui a procesului-verbal de reţinere sau prezentării mandatului de arest. Dacă prezentarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un alt apărător ori îi asigură un apărător prin intermediul biroului de asistenţă juridică.

Participarea apărătorului la efectuarea cercetării penale, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare este obligatorie în procesele în care figurează minori, muţi, surzi, orbi şi alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul de apărare, precum şi în procesele persoanelor ce nu cunosc limba în care se desfăşoară procedura judiciară. În aceste cazuri apărătorul este admis să participe la proces din momentul indicat în alineatul întîi al prezentului articol.

În procesele persoanelor învinuite de săvîrşirea unor infracţiuni pasibile de pedeapsa cu detenţiune pe viaţă participarea apărătorului este obligatorie din momentul în care i s-a comunicat învinuirea.

Participarea apărătorului la proces este obligatorie şi în alte cazuri cînd interesele justiţiei o cer. Determinarea necesităţii participării obligatorii a apărătorului în interesul justiţiei ţine de competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi depinde de:

1) complexitatea cazului;

2) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;

3) importanţa şi seriozitatea faptei, de a cărei comitere este bănuită sau învinuită persoana şi de sancţiunea prevăzută de lege pentru săvîrşirea ei.

În calitate de apărători se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului sau a anchetatorului, prin încheierea instanţei de judecată pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa respectivă.

În cazurile în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul nu au angajat un apărător, şeful biroului de asistenţă juridică sau prezidiul colegiului avocaţilor este obligat, la cererea instanţei de judecată sau organelor de urmărire penală, să asigure participarea din oficiu a unui avocat pentru efectuarea apărării bănuitului, învinuitului sau inculpatului.

Cheltuielile pentru retribuirea muncii avocaţilor care au participat din oficiu la cercetarea penală, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare se efectuează de la buget.

Recuperarea cheltuielilor suportate de stat poate fi pusă pe seama condamnatului numai în cazul în care acesta, avînd mijloace pentru retribuirea muncii apărătorului, nu a dorit să încheie contract cu apărătorul.

Participarea apărătorului la dezbaterile judiciare în cauza penală este obligatorie în procesele:

1) la care participă acuzatorul de stat;

2) în care figurează minori;

3) în care figurează muţi, surzi, orbi sau alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul de apărare;

4) persoanelor, ce nu cunosc limba, în care se desfăşoară procedura judiciară;

5) persoanelor, care în ce priveşte apărarea au interese contrarii şi dacă măcar una din ele are apărător;

6) persoanelor, trimise în judecată pentru infracţiuni, pentru care li se poate aplica pedeapsa cu detenţiune pe viaţă;

7) în care interesele justiţiei o cer;

8) privitoare la aplicarea de măsuri de constrîngere cu caracter medical.

Dacă învinuitul personal, reprezentantul său legal sau alte persoane împuternicite de dînsul nu au angajat un apărător, instanţa de judecată este obligată să asigure participarea apărătorului la proces.

Înlocuirea unui apărător cu altul se admite oricînd, în cursul procesului, numai la cererea sau cu consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. În acest caz cercetarea continuă.

În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă după reţinere sau arestare, precum şi în cazul în care prezenţa apărătorului admis la proces în timpul punerii sub învinuire, este imposibilă în decursul a cinci zile din momentul înştiinţării lui, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului, învinuitului sau inculpatului să invite un alt apărător ori îi asigură un apărător prin intermediul biroului de asistenţă juridică.

Bănuitul, învinuitul, inculpatul au dreptul oricînd, în cursul procesului, să renunţe la apărător.

Renunţarea se admite numai din iniţiativa bănuitului, învinuitului, inculpatului şi nu poate constitui o piedică pentru procuror ori pentru apărătorii celorlalţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi de a continua să participe la proces.

Declaraţia de a renunţa la apărător poate fi respinsă de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, procuror şi instanţa de judecată atunci cînd interesele justiţiei o cer.

Eliberarea apărătorului de a participa la judecarea cauzei se face prin decizia persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului, a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată.

Apărătorul este obligat să folosească toate mijloacele şi formele de apărare prevăzute de lege pentru a lămuri împrejurările, care ar putea să determine achitarea învinuitului ori să-i atenueze răspunderea şi să-i acorde bănuitului, învinuitului, inculpatului asistenţa juridică necesară.

Din momentul, în care a fost admis să participe la proces, apărătorul este în drept:

1) să ia cunoştinţă de procesul-verbal de reţinere a bănuitului, să asiste la audierea bănuitului sau învinuitului în procesul examinării de către instanţa de judecată a demersului privind aplicarea faţă de el a măsurii preventive sub formă de arest, să participe la examinarea de către judecător a demersului privind prelungirea duratei ţinerii sub arest;

2) să asiste la interogarea bănuitului, la aducerea acuzaţiilor, la interogarea învinuitului, la efectuarea altor acte de anchetă cu participarea bănuitului sau învinuitului, precum şi celor îndeplinite la cererea bănuitului, învinuitului sau apărătorului lui;

3) cu autorizaţia persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului sau procurorului să pună întrebări bănuitului, părţii vătămate, martorului şi expertului în timpul desfăşurării actului de anchetă la care participă;

4) să facă observaţii în scris vizînd corectitudinea şi deplinătatea celor scrise în procesul-verbal al actului de anchetă, la care a participat;

5) după prima interogare a bănuitului sau învinuitului, care-i reţinut sau arestat preventiv,să aibă întrevederi cu el fără a se limita numărul şi durata lor;

6) după terminarea cercetării penale sau anchetei penale preliminare să ia cunoştinţă de toate materialele din dosar şi să transcrie din ele datele necesare;

7) să prezinte probe;

8) să facă recuzări şi demersuri;

9) să participe la examinarea de către instanţa de judecată a recursului privind legalitatea aplicării faţă de bănuit şi învinuit a măsurii preventive sub formă de arest sau privind prelungirea duratei ţinerii sub arest, la dezbaterile judiciare în primă instanţă, în instanţele de apel şi de recurs;

10) să facă plîngeri împotriva acţiunilor şi hotărîrilor persoanei, care efectuează cercetarea penală, anchetatorului, procurorului şi instanţei de judecată;

11) să folosească oricare alte mijloace şi metode de apărare ce nu contravin legii.

Anchetatorul penal poate să respingă întrebările apărătorului, dar este obligat să treacă în procesul-verbal întrebările respinse.

Aceeaşi persoană nu poate fi apărător a doi sau a cîţiva învinuiţi, dacă interesele apărării unuia din ei sînt opuse intereselor apărării celorlalţi.

Avocatul nu are dreptul să renunţe la angajamentul pe care şi l-a luat în ce priveşte apărarea învinuitului.

Avocatul, reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti nu au dreptul să destăinuiască informaţiile, care le-au fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării.

Circumstanţele, ce exclud participarea la proces a persoanei care efectuează apărarea, a reprezentantului organizaţiei obşteşti în calitate de apărător sau de reprezentant al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile

Persoana, care efectuează apărarea reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti nu au dreptul de a participa la proces în calitate de apărător sau de reprezentant al părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, dacă ei acordă în cauza dată sau au acordat mai înainte asistenţă juridică persoanei, ale cărei interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei, care s-a adresat cu rugămintea de a susţine cauza, sau dacă au participat mai înainte în calitate de judecător, procuror, anchetator penal, de persoană, care a efectuat cercetarea penală, de expert, specialist, interpret, martor sau martor asistent, precum şi dacă la cercetarea sau la examinarea cauzei participă o persoană cu funcţie de răspundere, cu care persoana care efectuează apărarea, reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti se află în raporturi de rudenie.

Chestiunea privitoare la recuzarea persoanei care efectuează apărarea a reprezentantului sindicatului sau al unei alte organizaţii obşteşti se soluţionează în modul, prevăzut de articolul 119 din prezentul Cod.

Partea vătămată este persoana, căreia i s-a pricinuit prin infracţiune o daună morală, fizică sau materială.

Cetăţeanul, declarat ca parte vătămată de pe urma infracţiunii, are dreptul de a face declarării în cauză. Partea vătămată şi reprezentantul ei au dreptul: de a fi asistate de un avocat ales sau numit din oficiu; de a prezenta probe; de a face demersuri; de a lua cunoştinţă de toate materialele dosarului din momentul încheierii anchetei preliminare, de a participa la dezbaterile judiciare; de a formula cereri de recuzare; de a depune plîngeri împotriva acţiunilor persoanei, care efectuează cercetarea penală, împotriva anchetatorului penal, a procurorului şi a instanţei de judecată, precum şi de a ataca hotărîrile instanţelor de judecată; de a cere de la persoanele abilitate aplicarea măsurilor de protecţie de stat în cazul în care există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea părţii vătămate, precum şi a reprezentanţilor legali în procesul penal şi a rudelor ei apropiate.

Partea vătămată care dispune de informaţie privitoare la crima săvîrşită este obligată să se prezinte la citarea instanţei de judecată, procurorului, anchetatorului penal sau organului de cercetare penală, iar în cazul neprezentării fără motive întemeiate poate fi supusă aducerii cu forţa.

În procesele privitoare la infracţiuni, care au avut ca urmare moartea părţii vătămate, drepturile, prevăzute de prezentul articol, trec asupra rudelor apropiate sau reprezentanţilor ei legali.

Recunoaşterea ca parte vătămată se face printr-o ordonanţă dată de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de judecător sau printr-o încheiere de judecată.

Persoana, care a suferit o pagubă materială de pe urma infracţiunii, are dreptul, în timpul efectuării actelor de procedură, în procesul penal, să intenteze învinuitului sau persoanelor care poartă răspunderea materială pentru actele acestea o acţiune civilă. Acţiunea civilă se examinează de către instanţă odată cu procesul penal.

Partea civilă sau reprezentantul ei are dreptul: să prezinte probe; să facă cereri; să participe la dezbaterile judiciare; să ceară organului de cercetare penală, anchetatorului penal sau instanţei de judecată a lua măsuri pentru asigurarea acţiunii intentate; să susţină acţiunea civilă; să ia cunoştinţă de materialele dosarului din momentul terminării anchetei preliminare, iar în cauzele, în care nu s-a efectuat ancheta penală, – din momentul trimiterii în judecată a învinuitului; să propună recuzări; să facă plîngeri împotriva actelor persoanei, care efectuează cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată, precum şi să atace hotărîrile instanţelor în ceea ce priveşte acţiunea civilă.

Partea civilă este obligată să prezinte, la cererea persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau instanţei de judecată, documentele necesare, de care dispune şi care sînt legate de acţiunea intentată, şi să dea lămuriri asupra fondului acţiunii intentate.

Recunoaşterea ca parte civilă se face printr-o ordonanţă dată de persoana, care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, judecător sau printr-o încheiere a instanţei.

Sînt civilmente responsabili şi pot fi chemaţi ca parte în proces părinţii, tutorii, curatorii sau alte persoane, precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, care în virtutea legii poartă răspundere materială pentru pagubă pricinuită de învinuit prin infracţiune.

Partea civilmente responsabilă sau reprezentantul ei are dreptul: să obiecteze împotriva acţiunii intentate; să dea explicaţii asupra fondului acţiunii intentate; să prezinte probe; să facă cereri; să ee cunoştinţă, din momentul terminării anchetei preliminare, de materialele din dosar referitoare la acţiunea civilă iar în cauzele, în care nu s-a efectuat ancheta, – din momentul trimiterii învinuitului în judecată; să participe la dezbaterile judiciare; să propună recuzări; să facă plîngeri împotriva actelor persoanei care a efectuat cercetarea penală, ale anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată, precum şi să atace hotărîrile instanţelor de judecată în ceea ce priveşte acţiunea civilă.

Introducerea în cauză a părţii civilmente responsabile se face de către persoana, care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal sau judecător, printr-o ordonanţă, iar de instanţa de judecată – printr-o încheiere.

Pot participa la proces în calitate de reprezentanţi ai părţii vătămate, ai părţii civile şi ai părţii civilmente responsabile: rudele apropiate, reprezentanţii legii, avocaţii, reprezentanţii sindicatelor şi ai altor organizaţii obşteşti, precum şi alte persoane, admise să participe la proces de către persoana, care efectuează cercetarea penală de către anchetatorul penal sau de către instanţa de judecată.

Reprezentanţii legali sînt părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii învinuitului sau ai părţii vătămate, reprezentanţii instituţiilor şi organizaţiilor, în îngrijirea cărora se află învinuitul sau partea vătămată, precum şi soţul (soţia) învinuitului sau al părţii vătămate.

Rude apropiate sînt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi fraţii şi surorile drepte, bunicul, bunica, nepoţii, precum şi soţul.

Instanţa de judecată, anchetatorul penal şi persoana, care efectuează cercetarea penală, au obligaţia să explice persoanelor care participă la proces drepturile lor şi să le asigure posibilitatea de a exercita aceste drepturi.

Obligaţia organului de cercetare penală, anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată în ce priveşte luarea de măsuri pentru repararea prejudiciului, cauzat cetăţeanului prin acţiuni ilegale

În cazul clasării procesului penal din cauza lipsei faptului infracţiunii, din cauza că în faptul imputat lipsesc elementele constitutive ale unei infracţiuni sau din cauza că n-a fost dovedită participarea cetăţeanului la săvîrşirea infracţiunii, precum şi în cazul pronunţării unei sentinţe de achitare organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia de a-i lămuri cetăţeanului modul reintegrării lui în drepturile violate şi de a lua măsurile, prevăzute de lege, pentru repararea prejudiciului, cauzat cetăţeanului în urma condamnării ilegale, tragerii ilegale la răspundere penală, aplicării ilegale a arestului ca măsură preventivă.

Condiţiile şi modul de reparare a prejudiciului sînt stabilite de legislaţia Republicii Moldova.

Obligaţia organului de cercetare penală, anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securităţi participanţilor la proces şi a altor persoane

Dacă există temeiuri suficiente că victima, martorul sau alte persoane participante la proces, precum şi membrii familiilor acestora ori rudele apropiate sînt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu exterminarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul, instanţa de judecată sînt obligate să ia măsurile, prevăzute de legislaţie, pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.

În cadrul cercetării penale, anchetei preliminare şi judecării pricinii penale urmează să se dovedească:

1) faptul infracţiunii (cînd, unde, cum şi în ce împrejurări a fost săvîrşită infracţiunea);

2) vinovăţia celui învinuit de săvîrşirea infracţiunii;

3) împrejurările, care înrîuresc asupra gradului şi caracterului răspunderii învinuitului, precum şi starea lui materială, în cazul cînd acesta urmează a fi asigurat cu apărător din oficiu;

4) caracterul şi mărimea pagubei, pricinuite prin infracţiune;

5) existenţa bunurilor destinate sau folosite la săvîrşirea infracţiunii, sau dobîndite ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, precum şi a veniturilor obţinute prin folosirea bunurilor sau valorilor dobîndite pe cale criminală, indiferent de faptul cui au fost transmise.

În cadrul anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare în pricina în care învinuiţii sînt minori, trebuie să se acorde o atenţie deosebită clarificării următoarelor împrejurări:

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care a trăit şi a fost educat;

3) cauzele şi condiţiile, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii de către minor;

4) dacă au fost instigatori adulţi şi alţi coparticipanţi.

În cazul cînd se constată, că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de actele săvîrşite. Pentru a se stabili aceste împrejurări, trebuie să fie ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane, care ar putea comunica datele necesare, precum şi să se ceară documentele necesare şi să se efectueze alte acte de anchetă şi judiciare.

În cadrul cercetării penale, anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare asupra cauzei penale organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia de a scoate la iveală cauzele şi condiţiile, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul, stabilind cauzele şi condiţiile, ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, prezintă organului respectiv de stat, organizaţiei obşteşti sau persoanei cu funcţii de răspundere o sesizare cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul, în cazul descoperirii în procesul urmăririi penale a cazurilor de încălcare a legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, pot sesiza organele de stat respective în privinţa acestor încălcări.

În termen de cel mult o lună pe baza sesizării trebuie să fie luate măsurile necesare şi rezultatele să fie comunicate persoanei, care a trimis sesizarea.

Instanţa de judecată, constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor cetăţenilor, odată cu pronunţarea sentinţei pronunţă şi o încheiere interlocutorie (hotărîre) prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţă organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului.

În termen de o lună, instanţa de judecată urmează a fi informată despre rezultatele soluţionării faptelor expuse în încheierea (hotărîrea) interlocutorie.

Sînt probe în procesul penal orice date concrete, pe baza cărora organul de cercetare penală, anchetatorul penal şi instanţa de judecată constată în modul prevăzut de lege, dacă s-a săvîrşit ori nu o faptă social periculoasă, vinovăţia persoanei, care a comis această faptă, şi alte împrejurări, ce prezintă importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.

Aceste date se stabilesc prin: declaraţiile martorilor, declaraţiilor părţii vătămate, declaraţiile bănuitului, declaraţiile învinuitului, concluziile expertului, corpuri delicte, procesele-verbale privind actele de anchetă judiciare şi alte documente.

Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în modul cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărîri judecătoreşti şi documente procesuale.

Referitor la pricinile aflate în examinarea lor, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul, precum şi instanţa de judecată, la cererea uneia din părţi au dreptul, în modul prevăzut de prezentul Cod, să cheme orice persoană, pentru a o interoga sau a-i cere concluzii în calitate de expert; să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acte procedurale, prevăzute de prezentul Cod; să ceară de la întreprinderi, instituţii, organizaţii, persoane oficiale şi cetăţeni să prezinte obiectele şi documentele, care ar putea contribui la stabilirea datelor concrete necesare în procesul dat; să ceară efectuarea unor revizii.

Probele pot fi prezentate de către bănuit, învinuit, apărător, acuzator, precum şi de partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi de reprezentanţii lor, de orice cetăţean, întreprindere, instituţie şi organizaţie.

Toate probele stînse referitor la cauză trebuie să fie verificate amănunţit, sub toate aspectele şi în mod obiectiv de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror şi de instanţa de judecată.

Instanţa de judecată, procurorul, anchetatorul penal şi persoana care efectuează cercetarea penală apreciază probele după propria lor convingere, bazate pe examinarea, sub toate aspectele, completă şi obiectivă a tuturor împrejurărilor cauzei în ansamblul lor, călăuzindu-se de prevederile legii.

Pentru instanţa de judecată, procurorul, anchetatorul penal şi persoana care efectuează cercetarea penală nici o dovadă nu are o forţă probantă dinainte stabilită.

Poate fi citată ca martor orice persoană, care ar avea cunoştinţă de vre-o împrejurare, ce urmează să fie stabilită în cauză.

Nu pot fi ascultaţi ca martori:

1) apărătorul învinuitului – asupra împrejurărilor cauzei, pe care le-a aflat în legătură cu exercitarea atribuţiilor de apărător;

2) persoana, care din cauza defectelor sale fizice sau psihice nu este în stare să înţeleagă just împrejurările, care prezintă importanţă pentru cauza, şi să facă referitor la ele declaraţii juste;

3) avocatul, reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti – asupra circumstanţelor, care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către ei a atribuţiilor de reprezentant.

Faptul participării la proces a reprezentaţilor legali ai părţii vătămate, ai bănuitului sau învinuitului nu împiedică ascultarea acestor persoane ca martori.

În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană este capabilă de a înţelege just împrejurările, care prezintă importanţă pentru cauză şi de a face în privinţa lor declaraţii juste, se invită experţi.

Martorul este obligat să se prezinte cînd este chemat de persoana, care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror, de instanţa de judecată şi să facă declaraţii drepte: să comunice tot ce ştie în legătură cu cauza şi să răspundă la întrebările, ce i se pun.

Dacă martorul nu se prezintă fără motive întemeiate, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au dreptul să ordone aducerea lui.

Martorul, care refuză sau se sustrage de a face depoziţii, poartă răspundere, conform articolului 197 din Codul penal, iar pentru darea cu bună ştiinţă a unor mărturii false, – conform articolului 196 din Codul penal.

Martorul are dreptul: să facă declaraţii în limba maternă, să ia cunoştinţă de declaraţia sa înregistrată, să ceară completarea sau corectarea declaraţiei sale, să ceară restituirea cheltuielilor suportate de el şi să atace hotărîrea instanţei de judecată referitor la restituirea cheltuielilor suportate.

În cazul în care există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea martorului, precum şi a rudelor apropiate, ori al aplicării altor acţiuni nelegitime faţă de acestea, martorul are dreptul să ceară persoanei care efectuează cercetarea penală, anchetatorului penal, procurorului sau judecătorului aplicarea măsurilor de protecţie de stat în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.

Rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului indicate în articolul 50 alineatul al treilea din prezentul Cod nu sînt obligate să depună mărturii. Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată vor aduce aceasta la cunoştinţa persoanelor indicate.

Martorul poate fi ascultat asupra oricăror împrejurări, ce urmează să fie stabilite în cauză, inclusiv asupra persoanei învinuitului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu acestea. Nu pot servi ca probă datele de fapt, comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale.

Dacă declaraţiile martorului se întemeiază pe sursele altor persoane acestea din urmă trebuie şi ele să fie ascultate.

Partea vătămată este obligată să se prezinte, cînd este chemată de persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, de procuror sau instanţa de judecată şi să facă declaraţii drepte; să comunice tot ce ştie referitor la cauză şi să răspundă la întrebările, ce i se pun.

Partea vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză, asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor aflate la dosar.

Datele, comunicate de partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror surse nu este cunoscută. Dacă declaraţiile părţii vătămate se bazează pe spusele altor persoane, acestea din urmă trebuie şi ele să fie ascultate.

Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declaraţii poartă răspundere conform articolului 197 din Codul penal, iar dacă a făcut cu bună ştiinţă declaraţii false, – conform articolului 196 din acelaşi Cod.

Bănuitul poate face declaraţii referitor la împrejurările care au servit ca temei pentru reţinerea lui sau pentru aplicarea măsurii de reprimare, precum şi referitor la alte împrejurări ale cauzei, pe care le cunoaşte.

Primul interogatoriu al bănuitului reţinut sau arestat este efectuat numai în prezenţa unui apărător, ales sau numit din oficiu.

Persoana care efectuează cercetarea penală sau anchetatorul, înainte de a-l asculta pe bănuit, în cazul în care acesta acceptă să facă declaraţii, propune bănuitului să dea o declaraţie scrisă personal referitor la împrejurările care au servit drept temei pentru reţinerea lui sau aplicarea unei măsuri preventive, iar dacă bănuitul refuză să depună declaraţie scrisă personal sau nu o poate scrie, anchetatorul ascultă declaraţiile lui şi îi pune întrebări, dacă este necesar, şi se întocmeşte un proces-verbal.

Învinuitul poate face declaraţii asupra fondului învinuirii ce i se aduce, asupra împrejurărilor cauzei pe care le cunoaşte şi asupra probelor aflate la dosar.

Concluziile expertului se prezintă în cazurile, cînd, spre a se stabili împrejurările care au importanţă pentru pricină, este nevoie de cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meseriei.

Expertul îşi prezintă concluziile în numele său pe baza aprecierii obiective, depline şi sub toate aspectele a cercetărilor efectuate de el potrivit cunoştinţelor sale de specialitate.

Întrebările puse expertului şi concluziile lui nu pot depăşi cadrul cunoştinţelor de specialitate ale expertului.

Expertiza se efectuează de experţii instituţiilor respective sau de alte persoane competente, numite de persoana ce efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror sau de instanţa de judecată. Cererea persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, procurorului sau instanţei de judecată cu privire la citarea expertului este obligatoare pentru conducătorul întreprinderii instituţiei sau organizaţiei, în care lucrează expertul.

Dacă au fost numiţi cîţiva experţi, înainte de a-şi prezenta concluziile, ei se consultă între dînşii. Dacă experţii ajung la o concluzie comună, aceasta se semnează de toţi experţii. Dacă există divergenţe între experţi, fiecare din ei îşi întocmeşte concluziile aparte.

Concluziile expertului nu sînt obligatoare pentru persoana care efectuează cercetarea penală, pentru anchetatorul penal, procuror şi instanţa de judecată, însă respingerea lor trebuie să fie motivată în modul corespunzător în ordonanţă, sentinţă sau încheiere.

Dacă persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată nu sînt de acord cu concluziile expertului pentru motivul că acestea nu sînt destul de clare sau complete, se poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi expert sau altul.

Cînd concluziile expertului nu sînt întemeiate sau există îndoieli cu privire la executarea lor, se poate dispune efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi. La efectuarea expertizei suplimentare ori a contraexpertizei poate participa şi primul expert.

Efectuarea expertizei se dispune în mod obligator:

1) pentru stabilirea cauzei morţii;

2) pentru stabilirea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

3) pentru stabilirea stării psihice a bănuitului sau învinuitului în cazurile cînd persoana ce efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată au îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului şi a învinuitului sau cu privire la capacitatea lor, în momentul efectuării cercetărilor, de a-şi da seama de actele lor sau de a le dirija;

4) pentru stabilirea vîrstei învinuitului, bănuitului sau părţii vătămate în cazurile cînd această împrejurare are importanţă pentru cauză şi nu există documente, care confirmă vîrsta.

Corpuri delicte sînt obiectele, care au servit la săvîrşirea infracţiunii sau au păstrat pe ele urme ale ei, sau au constituit obiectivul acţiunilor criminale ale învinuitului, precum şi banii şi alte obiecte de valoare, dobîndite pe cale criminală, şi toate celelalte obiecte, care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, stabilirea împrejurărilor reale ale pricinii, identificarea vinovaţilor, sau la răsturnarea învinuirii ori la atenuarea responsabilităţii.

Obiectele, care pot constitui corpuri delicte, trebuie să fie descrise amănunţit în procesele-verbale de cercetare la faţa locului, de percheziţie, de ridicare a lor, să fie fotografiate, dacă este posibil, şi alăturate la dosar printr-o ordonanţă specială a persoanei care a efectuat cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. Corpurile delicte trebuie să fie păstrate împreună cu dosarul cauzei penale.

Dacă din cauza mărimii lor sau din alte motive unele obiecte nu se pot păstra împreună cu dosarul penal, ele, dacă e posibil, trebuie fotografiate, sigilate şi păstrate acolo, unde va indica persoana ce efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul, instanţa de judecată; în acest caz, în dosar trebuie să se facă menţiunea respectivă.

Dacă dosarul se trimite de organul de cercetare penală anchetatorului penal, sau de un organ de cercetare penală sau anchetator penal unui alt organ de cercetare penală sau anchetator penal, precum şi dacă dosarul se trimite procurorului sau instanţei de judecată ori de la o instanţă la alta, corpurile delicte vor fi trimise şi ele împreună cu dosarul, în afară de cazul prevăzut de partea a doua a acestui articol.

Corpurile delicte se păstrează pînă ce sentinţa devine definitivă sau pînă la expirarea termenului prevăzut pentru atacarea ordonanţei sau a deciziei de încetare a procesului. În cazurile în care litigiul referitor la dreptul de proprietate asupra obiectului urmează să fie soluţionat în cadrul unui proces civil, corpurile delicte se păstrează pînă cînd hotărîrea instanţei de judecată devine definitivă.

În anumite cazuri corpurile delicte pot fi restituite proprietarilor lor şi înainte de expirarea termenilor arătate în partea întîia a acestui articol, dacă astfel nu se prejudiciază desfăşurarea procesului.

Corpurile delicte care se alterează repede, dacă ele nu pot fi restituite proprietarului, se predau instituţiilor respective pentru a fi folosite după destinaţie. În caz de necesitate proprietarului i se restituie obiecte de aceeaşi natură şi calitate, sau i se plăteşte valoarea lor pornind de la preţurile libere, existente la momentul compensării.

În sentinţa, încheierea sau ordonanţa de încetare a procesului trebuie să se rezolve chestiunea cu privire la corpurile delicte.

În acest caz:

1) uneltele, care au servit la săvîrşirea infracţiunii şi care aparţin învinuitului, urmează să fie confiscate şi predate instituţiilor respective sau distruse;

2) lucrurile, a căror circulaţie este interzisă, urmează să fie predate instituţiilor respective sau distruse;

3) lucrurile, ce nu prezintă nici o valoare şi nu pot fi folosite, urmează să fie distruse, dar dacă sînt cerute de persoane ori de instituţii interesate, pot fi remise acestora;

4) banii şi alte obiecte de valoare, dobîndite pe cale criminală, pe baza sentinţei judecătoreşti vor fi trecute la venitul statului; celelalte obiecte se vor preda proprietarilor legali, iar dacă aceştia din urmă nu sînt identificaţi, vor trece în proprietatea statului. Chestiunea, cui aparţin aceste obiecte, se soluţionează în cadrul unui proces civil;

5) documentele, care constituie corpuri delicte, rămîn la dosar atîta timp, cît se va păstra acesta, ori se remit instituţiilor interesate.

Datele de fapt, care prezintă importanţă pentru cauză, pot fi constatate prin procesele-verbale: de cercetare la faţa locului, de percheziţie corporală, de percheziţie domiciliară şi prin alte acte de urmărire sau judecătoreşti, întocmite în conformitate cu prevederile prezentului Cod.

Datele de fapt pot fi stabilite cu ajutorul documentelor ce emană de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii de stat şi obşteşti, de la persoane oficiale sau particulare, dacă în document sînt expuse ori adeverite împrejurări, care prezintă importanţă pentru cauză.

În cazurile, cînd documentele conţin vre-unul din elementele, specificate în articolul 67 din prezentul Cod, ele constituie corpuri delicte.

Dacă există suficiente date că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organele de urmărire sau de judecată, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească acţiuni criminale, precum şi pentru a asigura executarea sentinţei, faţă de bănuit, învinuit, inculpat poate fi aplicată una din următoarele măsuri preventive: declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii; garanţia personală; garanţia organizaţiei obşteşti; arestarea preventivă.

Faţă de militari se poate aplica ca măsură preventivă supravegherea lui de către comandamentul unităţii militare.

Faţă de minori se poate lua ca măsură preventivă garanţia personală sau garanţia organizaţiilor obşteşti, sau supravegherea de către părinţi tutori, curatori, iar faţă de minorii, care se află în instituţii educative de tip închis, – supravegherea de către administraţia acestor instituţii.

Măsura arestării preventive poate fi aplicată faţă de minor numai în cazuri excepţionale, dacă aceasta o dictează gravitatea infracţiunii săvîrşite şi există temeiurile, prevăzute de articolele 78 şi 104 din prezentul Cod.

Toate măsurile preventive, cu excepţia arestării preventive, pot fi aplicate de persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procuror, instanţa de judecată. Arestarea preventivă în calitate de măsură preventivă se aplică numai de instanţa de judecată.

Măsura preventivă poate fi aplicată faţă de persoana bănuită de săvîrşirea infracţiunii chiar dacă nu i s-a pus încă în vedere învinuirea. În acest caz trebuie să i se pună în vedere învinuirea cel mult în termen de zece zile din momentul în care s-a dispus măsura preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în vedere învinuirea, măsura preventivă se anulează.

Persoana arestată înainte de a se fi pus în vedere învinuirea are dreptul: să se plîngă împotriva acţiunii persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal a procurorului sau a instanţei de judecată, să dea lămuriri şi să facă cereri.

La soluţionarea chestiunii necesităţii aplicării măsurii preventive, precum şi la alegerea acestei măsuri, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sau instanţa de judecată iau în consideraţie, în afară de împrejurările arătate în partea întîi a acestui articol, şi gravitatea faptei imputate, persoana bănuitului sau învinuitului, ocupaţia lui, vîrsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul dau, referitor la aplicarea măsurii preventive, o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată – o încheiere motivată, în care se indică infracţiunea, de care este bănuită ori învinuită persoana în cauză, şi temeiul alegerii măsurii preventive corespunzătoare. Ordonanţa sau încheierea se aduce la cunoştinţa persoanei, faţă de care a fost dată.

Copia ordonanţei sau încheierii privind aplicarea măsurii de reprimare se înmînează neîntîrziat persoanei faţă de care a fost dată.

Declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii constă din obligaţia pe care şi-o ia bănuitul sau învinuitul, că nu va părăsi domiciliul său reşedinţa temporară, fără învoirea persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau a instanţei de judecată.

Dacă bănuitul sau învinuitul nu respectă această obligaţie, i se poate aplica o măsură preventivă mai severă, lucru care trebuie să i se pună în vedere atunci, cînd i se ia declaraţia.

Garanţia personală constă din angajamentul în scris, pe care persoane demne de încredere şi-l iau în sensul, că răspund pentru purtarea corespunzătoare a bănuitului sau învinuitului şi prezentarea lui, cînd va fi chemat de persoana, care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată. Numărul garanţilor nu poate fi mai mic de doi.

La prezentarea garanţiei în scris garantului trebuie să i se facă cunoscut fondul cauzei, în legătură cu care s-a luat măsura preventivă, şi să fie avertizat asupra răspunderii ce o poartă în caz dacă bănuitul sau învinuitul va săvîrşi acte, pentru preîntîmpinarea cărora a fost luată măsura preventivă sub formă de garanţie personală. În acest caz instanţa de judecată poate aplica fiecărui garant o sancţiune bănească în mărime de pînă la o sută de salarii minime, potrivit cu prevederile articolului 294 din prezentul Cod.

Garanţia organizaţiei obşteşti constă din angajamentul în scris, pe care şi-o ia în sensul, că garantează purtarea corespunzătoare a bănuitului sau învinuitului şi prezentarea lui cînd va fi chemat de persoana, care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată.

Organizaţiei obşteşti, care dă garanţia, trebuie să i se facă cunoscut fondul cauzei, în legătură cu care a fost luată această măsura preventivă.

Măsura arestării preventive se aplică, respectîndu-se dispoziţiile articolului 6 din prezentul cod, în cauzele privind infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mare de un an. În cazuri excepţionale cînd instanţa de judecată deţine probe că bănuitul, învinuitul, inculpatul au săvîrşit acţiunile indicate la alineatul unu al articolului 73 din prezentul cod, arestarea preventivă poate fi aplicată şi în cauzele privind infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de un an.

Arestarea preventivă se face în baza mandatului de arestare emis de judecător sau în baza deciziei tribunalului.

Dreptul de a decide aplicarea măsurii preventive sub formă de arest aparţine judecătorilor judecătoriilor de sector, municipale din raza de activitate a organului de cercetare penală sau de anchetă preliminară, sau unde se efectuează ancheta penală.

După emiterea mandatului de arestare, judecătorul, în decurs de douăzeci şi patru de ore, comunică despre arestare unui membru al familiei bănuitului sau învinuitului ori unei alte persoane numite de el.

Dacă bănuitul sau învinuitul este minor, judecătorul comunică despre arestare părinţilor sau altor rude ale acestuia. Dacă nu este posibil de a contacta părinţii sau rudele minorului, va fi anunţată imediat autoritatea tutelară.

Dacă persoana arestată este cetăţean al unui alt stat, despre arestare este informată ambasada sau consulatul acestui stat.

Persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul, stabilind că faţă de bănuit sau învinuit este necesar a aplica măsura preventivă sub formă de arest, adresează în instanţa de judecată un demers privind aplicarea faţă de persoana dată a măsurii preventive sub formă de arest şi emiterea mandatului de arestare a acesteia. Demersul va cuprinde motivele şi temeiurile în virtutea cărora este necesară aplicarea măsurii preventive cerute. În cazul cînd persoana bănuită este reţinută, demersul va fi înaintat instanţei de judecată pînă la expirarea a şaptezeci şi două de ore de la momentul întocmirii procesului-verbal de reţinere a bănuitului.

Demersul se examinează de către judecător în ziua primirii lui în instanţa de judecată.

Organele poliţiei asigură prezenţa bănuitului sau învinuitului în instanţa de judecată.

La soluţionarea chestiunii privind emiterea mandatului de arestare, judecătorul este obligat să ia cunoştinţă în mod confidenţial de toate materialele care conţin temeiuri pentru arestarea preventivă, prezentate în mod obligatoriu de către persoana care a înaintat demersul.

Examinarea demersului are loc cu participarea obligatorie a procurorului, a apărătorului, a bănuitului sau învinuitului. În cazul cînd bănuitul sau învinuitul este declarat dispărut, se află în străinătate ori se sustrage urmăririi penale sau judecăţii, demersul se examinează în absenţa acestuia. Se audiază persoana care a înaintat demersul, bănuitul sau învinuitul, părerea procurorului şi a apărătorului, cu consemnarea acestei informaţii în încheierea adoptată.

Judecătorul dă o încheiere motivată privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi emite mandat de arestare sau dă o încheiere motivată privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest.

În mandatul de arestare se indică:

1) numărul, data şi locul emiterii mandatului de arestare;

2) numele şi prenumele judecătorului;

3) numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, locul de muncă, antecedentele penale, starea familială, starea sănătăţii şi alte date necesare despre persoana pentru arestarea căreia a fost emis mandatul;

4) faptele de săvîrşirea cărora este bănuită persoana dată şi calificarea lor în conformitate cu normele Codului penal;

5) motivele şi temeiurile aplicării măsurii preventive sub formă de arest;

6) durata ţinerii sub arest;

7) organul care va asigura executarea mandatului;

8) procedura de atac al mandatului.

În încheierea privind aplicarea sau refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest se indică data şi locul emiterii încheierii, datele prevăzute la punctele 2) – 4) şi 8) din alineatul 7 al prezentului articol, precum şi circumstanţele şi motivele care determină aplicarea sau refuzul aplicării faţă de bănuit sau învinuit a măsurii preventive sub formă de arest.

Persoanei arestate i se aduc la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele şi temeiurile arestării şi i se explică modul de contestare a mandatului de arestare.

Copiile încheierii privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, mandatului de arestare şi încheierii privind refuzul de a aplica măsura preventivă sub formă de arest se trimit de instanţa de judecată bănuitului, învinuitului, procurorului şi la locul de ţinere a persoanei sub arest.

În decurs de trei zile, persoana arestată, apărătorul ori reprezentantul său legal, procurorul pot depune recurs împotriva mandatului de arestare, iar persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal care a adresat demersul privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi procurorul – recurs împotriva încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest în instanţa de judecată ierarhic superioară.

Recursul se trimite nemijlocit în instanţa de judecată în care acţionează judecătorul care a emis mandatul de arestare ori încheierea. Persoana arestată poate depune recurs, de asemenea, prin intermediul persoanei care efectuează cercetarea penală ori al anchetatorului penal şi prin intermediul administraţiei locului de ţinere sub arest, care sînt obligate să trimită recursul instanţei de judecată în decurs de douăzeci şi patru de ore.

Judecătorul care a dat încheierea privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest şi a emis mandatul de arestare sau a dat încheierea privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest, expediază, în termen de cel mult trei zile, materialele în tribunal, stabileşte recursul spre examinare, respectînd termenele indicate la alineatul întîi al articolului 78² din prezentul cod, şi dispune citarea persoanelor interesate.

Depunerea recursului nu suspendă executarea mandatului de arestare sau a încheierii instanţei de judecată.

Înaintarea repetată a demersului privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest faţă de aceeaşi persoană şi în aceeaşi cauză se admite numai în cazul descoperirii unor circumstanţe noi, care dovedesc necesitatea arestării acestei persoane.

Controlul legalităţii aplicării sau a refuzului de a aplica măsura preventivă sub formă de arest se efectuează de tribunale, care examinează materialele în complet din trei judecători, în termen de cel mult cinci zile de la primirea lor.

Examinarea recursului se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi apărătorului. În caz de necesitate, instanţa poate să cheme în şedinţă bănuitul sau învinuitul, reprezentantul lui legal, persoana care face cercetarea penală, anchetatorul penal sau partea vătămată.

La începutul şedinţei, preşedintele şedinţei anunţă ce fel de recurs va fi examinat, componenţa completului de judecată, explică persoanelor prezente la şedinţă drepturile şi obligaţiile lor. Prima este audiată persoana care a depus recursul pentru a-l argumenta, apoi sînt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă.

Examinînd materialele, instanţa pronunţă una din următoarele decizii motivate privind:

1) respingerea recursului şi menţinerea mandatului de arestare şi încheierii atacate;

2) anularea mandatului de arestare şi eliberarea persoanei de sub arest;

3) anularea încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest şi stabilirea măsurii preventive sub formă de arest, cu indicarea duratei ţinerii sub arest. În acest caz, decizia în cauză are puterea juridică a mandatului de arestare.

Concomitent cu pronunţarea deciziei privind anularea mandatului de arestare, instanţa de recurs are dreptul să stabilească orice altă măsură preventivă prevăzută de lege.

Decizia instanţei de recurs este definitivă.

Copia deciziei se trimite procurorului, bănuitului sau învinuitului, iar în cazul anulării mandatului de arestare – şi la locul de ţinere sub arest a persoanei, pentru executare fără întîrziere.

După pronunţarea deciziei, instanţa de recurs restituie materialele dosarului instanţei de fond, iar materialele prezentate pentru confirmarea temeiniciei arestului le restituie procurorului.

În caz de respingere a recursului şi de menţinere a mandatului de arestare sau a încheierii atacate, examinarea repetată a recursului înaintat de aceeaşi persoană şi privind aceeaşi cauză se efectuează în modul prevăzut la prezentul articol numai în cazul prelungirii duratei ţinerii sub arest.

Arestarea se face în baza unui mandat, emis de judecător, pentru un termen de cel mult 30 de zile.

În funcţie de complexitatea cauzei sau de gravitatea infracţiunii, precum şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului sau de risc al exercitării de presiuni asupra martorilor ori de nimicire sau deteriorare a mijloacelor de probă, la urmărirea penală sau la judecarea cauzei termenul arestării poate fi prelungit cel mult pînă la 6 luni, iar în cazuri excepţionale, la săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 de ani privaţiune de libertate sau detenţiune pe viaţă, pînă la 12 luni. Prelungirea termenului de ţinere sub arest a persoanei se dispune de judecător în baza unui demers motivat al procurorului, în condiţiile prevăzute la alin.4 al prezentului articol.

Învinuiţilor minori care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu au împlinit 16 ani, durata ţinerii sub arest poate fi prelungită numai pînă la patru luni, iar învinuiţilor minori care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu au împlinit 18 ani, durata ţinerii sub arest poate fi prelungită numai pînă la şase luni.

Prelungirea duratei ţinerii sub arest se dispune de către judecătorul care a emis mandatul de arestare, iar în lipsa acestuia ori în cazul dispunerii măsurii preventive sub formă de arest de către instanţa de recurs – de către orice alt judecător al instanţei de judecată din raza de activitate a organului de anchetă preliminară sau unde se efectuează ancheta penală ori de către un judecător al judecătoriei din raza de activitate a instanţei de recurs.

Durata escortării învinuitului din alte state în legătură cu eschivarea de la urmărirea penală, precum şi perioada încunoştinţării acestuia, apărătorului şi reprezentantului lui legal cu materialele dosarului penal nu se iau în considerare la calcularea termenului de arest ca măsură de reprimare, dar se includ în pedeapsa stabilită prin sentinţa judecătorească.

Cînd în una şi aceeaşi cauză sînt mai mulţi învinuiţi arestaţi, pentru care termenul de ţinere sub arest expiră la date diferite, instanţa poate fi sesizată cu un demers de prelungire a termenului de ţinere sub arest pentru unul din învinuiţi, invocînd, totodată, prelungirea acestui termen şi în privinţa celorlalţi învinuiţi, indiferent de data expirării termenului de arest al acestora.

După trimiterea cauzei în judecată, inculpatul poate fi ţinut sub arest pînă la rezolvarea definitivă a cauzei într-un termen rezonabil.

La sesizarea anchetatorului penal sau din iniţiativă proprie, procurorul adresează instanţei de judecată un demers privind prelungirea termenului de ţinere sub arest cu cel puţin 5 zile pînă la expirarea acestui termen, iar în cazurile ce ţin de prelungirea termenului de ţinere sub arest peste 6 luni – cu cel puţin 30 de zile pînă la expirarea termenului de ţinere sub arest a persoanei.

Demersul este examinat de către judecător în termen de 3 zile de la data primirii lui, în şedinţă închisă, cu participarea procurorului, învinuitului sau reprezentantului legal al acestuia şi apărătorului.

Parvenirea demersului în instanţa de judecată cu încălcarea termenelor specificate la alin.1 al prezentului articol, dar nu mai tîrziu decît data expirării termenului de ţinere sub arest, nu constituie temei pentru eliberarea persoanei. În asemenea caz, demersul este examinat de judecător imediat, în condiţiile stabilite de lege.

Judecătorul emite încheierea de prelungire a termenului de ţinere sub arest în cazul cînd s-au păstrat circumstanţele ce au servit drept temei pentru arestarea persoanei şi cînd persistă necesitatea izolării învinuitului de societate în virtutea gravităţii faptelor imputate, necesităţii menţinerii ordinii publice, existenţei riscului de presiune asupra martorilor, de înţelegere între acuzaţi ori a pericolului dispariţiei învinuitului.

La emiterea încheierii motivate privind refuzul prelungirii duratei ţinerii sub arest, persoana va fi imediat eliberată de sub arest dacă a expirat termenul de ţinere sub arest. În acest caz, judecătorul poate dispune o altă măsură preventivă prevăzută de lege.

Copia încheierii judecătorului privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ţinerii sub arest se trimite învinuitului, procurorului şi la locul de ţinere sub arest.

Încheierea judecătorului privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ţinerii sub arest poate fi atacată în tribunal în modul şi în termenele stabilite la articolul 78¹ din prezentul cod pentru examinarea recursului împotriva mandatului de arestare sau a încheierii privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest.

Recursul depus nu este suspensiv de executare.

Controlul legalităţii prelungirii sau a refuzului de a prelungi durata ţinerii sub arest se efectuează de tribunale în modul şi termenele stabilite la articolul 78² din prezentul cod pentru examinarea recursurilor împotriva mandatelor de arestare sau a încheierilor privind refuzul aplicării măsurii preventive sub formă de arest.

Decizia instanţei de recurs este definitivă.

În cazul respingerii recursului şi menţinerii încheierii atacate, înaintarea repetată a unui recurs de către aceeaşi persoană privind aceeaşi cauză se admite numai la o nouă prelungire a duratei ţinerii sub arest.

Eliberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv poate fi acordată de către instanţa de judecată numai în cazul infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă, precum şi în cazul infracţiunilor săvîrşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 7 ani privaţiune de libertate.

Eliberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care învinuitul sau inculpatul are antecedente penale ori există date că va săvîrşi o altă infracţiune sau că va încerca să influenţeze martorii ori să nimicească mijloacele de probă sau să dispară.

Instanţa de judecată dispune persoanei eliberate provizoriu să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii:

1) să nu părăsească localitatea fixată decît în condiţiile stabilite de instanţa de judecată;

2) să comunice organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, după caz, orice schimbare de domiciliu sau de reşedinţă;

3) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite;

4) să se prezinte la organele de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte ori este chemat;

5) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate de instanţa de judecată;

6) să predea buletinul de identitate, paşaportul sau permisul de şedere instanţei de judecată;

7) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal.

Controlul judiciar asupra persoanei eliberate provizoriu, instituit de către instanţa de judecată, poate fi ridicat, total sau parţial, în cazul unor motive întemeiate.

Eliberarea provizorie pe cauţiune poate fi acordată persoanei în cazul cînd s-a asigurat repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită de instanţă, în cazul infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă, precum şi în cazul infracţiunilor săvîrşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 10 ani privaţiune de libertate.

Eliberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică în cazurile specificate la art.79³ alin.2 din prezentul Cod.

Pe timpul eliberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la chemarea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a domiciliului sau a reşedinţei. Instanţa poate aplica faţă de persoana eliberată provizoriu şi alte restricţii prevăzute la art.79³ alin.3 din prezentul Cod.

Cuantumul cauţiunii, de la 300 pînă la 50000 de salarii minime, este stabilit de către instanţa de judecată în dependenţă de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.

Cererea de eliberare provizorie, în condiţiile art.79³ şi art.79⁴ din prezentul Cod, poate fi depusă de către învinuit sau inculpat, de soţia (soţul) acestuia (acesteia), de rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării cauzei pînă la terminarea anchetei judiciare la prima instanţă.

Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o depune, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor prezentului Cod privind cazurile în care se admite revocarea eliberării provizorii.

în cazul eliberării provizorii pe cauţiune, cererea trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor prezentului Cod privind cazurile de nerestituire a cauţiunii.

Competenţa de judecare a cererii îi revine judecătorului care a decis arestarea sau altui judecător din instanţa de judecată care a dispus arestarea.

Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore.

Instanţa de judecată verifică corespunderea cererii de eliberare provizorie prevederilor art.79³ alin.1 şi alin.2 şi art.79⁴ alin.1 şi alin.2 din prezentul Cod. În cazul cînd cererea nu corespunde acestor prevederi, instanţa, printr-o încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă fără citarea părţilor.

în cazul în care cererea corespunde cerinţelor prevăzute la alin.1 din prezentul articol şi este depusă de către învinuit sau inculpat, instanţa de judecată decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării acesteia cu citarea părţilor.

În cazul în care cererea corespunde cerinţelor prevăzute la alin.1 din prezentul articol, dar este depusă de către o persoană dintre cele specificate la art.79⁵ alin.1 din prezentul Cod, alta decît învinuitul sau inculpatul, instanţa de judecată dispune aducerea învinuitului sau a inculpatului, cerîndu-i să consemneze însuşirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia.

La deciderea admisibilităţii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, instanţa de judecată stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoştinţînd despre aceasta persoana care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei de judecată, aceasta fixează termenul pentru judecarea cererii.

La data fixată, instanţa judecă cererea de eliberare provizorie cu participarea învinuitului sau inculpatului, apărătorului acestuia, persoanei care a depus cererea, iar în cazul cînd a depus-o o persoană, alta decît învinuitul sau inculpatul, şi a procurorului.

Soluţionarea cererii se face după ascultarea persoanelor prezente.

în cazul cînd cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, instanţa de judecată, printr-o încheiere, dispune eliberarea provizorie a învinuitului sau inculpatului, stabilind şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de acesta.

Încheierea instanţei de judecată poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile, de către persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol.

Copia încheierii sau, după caz, un extras din aceasta se trimite administraţiei locului de deţinere a învinuitului sau inculpatului, precum şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul.

Administraţia locului de deţinere este obligată să pună de îndată în libertate învinuitul sau inculpatul.

Organul de poliţie, în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul eliberat provizoriu, efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată.

Eliberarea provizorie poate fi revocată la demersul procurorului în cazul în care:

1) se descoperă fapte şi împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de eliberare şi care împiedică eliberarea provizorie;

2) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile stabilite de instanţă ori a săvîrşit cu intenţie o nouă infracţiune.

Revocarea eliberării provizorii se dispune de către instanţa de judecată prin încheiere cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător, iar în cazul cînd învinuitul sau inculpatul nu se prezintă neîntemeiat la chemare, instanţa dispune revocarea eliberării în lipsa acestuia.

în caz de revocare a eliberării provizorii a învinuitului sau inculpatului, se emite un nou mandat de arestare.

Cauţiunea se restituie în cazul în care:

1) se revocă eliberarea provizorie în temeiul art.79⁸ alin.1 pct.1) din prezentul Cod;

2) instanţa de judecată constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

3) se dispune clasarea cauzei penale sau achitarea persoanei;

4) instanţa care judecă cauza în fond emite o hotărîre de aplicare a unei sancţiuni.

Cauţiunea nu se restituie şi se trece la bugetul de stat în cazul revocării eliberării provizorii în temeiul art.79⁸ alin.1 pct.2) din prezentul Cod.

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia:

1) dacă persoana arestată are copii minori, care rămîn fără supraveghere, să-i dea în grija rudelor sau altor persoane ori în grija unei instituţii;

2) dacă persoana arestată are avere sau locuinţă, ce rămîn fără supraveghere, – să ia măsuri pentru paza acestora.

Organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată vor anunţa persoana arestată asupra măsurilor luate.

Supravegherea exercitată de comandamentul unităţi militare asupra persoanei bănuite a învinuitului, care este militar, constă în luarea măsurilor, prevăzute de statutele Forţelor Armate ale Republicii Moldova pentru a asigura comportarea cuvenită şi prezentarea celui bănuit sau a inculpatului, cînd va fi citat de către persoana, care efectuează cercetarea penală, de către anchetatorul penal, de către procuror, de către instanţa de judecată.

Comandamentului unităţii militare i se comunică fondul cauzei, în legătură cu care s-a dispus această măsură preventivă.

Despre punerea sub supraveghere a persoanei bănuite sau a învinuitului comandamentul unităţii militare înştiinţează în scris organul, care a ordonat această măsură preventivă.

Măsura preventivă se revocă, în cazul nerespectării prevederilor art.75-77 şi 79⁸ din prezentul Cod cînd nu mai este nevoie de ea sau se înlocuieşte cu o măsură mai aspră sau mai blîndă, cînd această o cer împrejurările cauzei, în conformitate cu prevederile art.79 alin.2 din prezentul Cod. Revocarea sau schimbarea măsurii preventive se face printr-o ordonanţă motivată a persoanei, care efectuează cercetarea penală a anchetatorului penal a procurorului sau printr-o încheiere motivată a instanţei de judecată.

Revocarea sau schimbarea de către persoana care efectuează cercetarea penală sau de anchetatorul penal a măsurii de reprimare ordonată de către procuror sau la indicaţia acestuia nu se admite decît cu încuviinţarea procurorului.

Revocarea sau schimbarea de către persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal sau procuror a măsurii preventive aplicate de instanţa de judecată nu se admite.

Pînă la expirarea duratei ţinerii sub arest indicate în mandatul de arestare sau în încheierea privind prelungirea duratei ţinerii sub arest, revocarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest poate fi efectuată numai de instanţa de judecată care a emis mandatul de arestare sau a dat încheierea privind prelungirea duratei ţinerii sub arest.

Revocarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest se face de către judecător, indiferent de instanţa care a decis arestul, în cazul adresării cu demers despre aceasta a persoanei care efectuează cercetarea penală, anchetatorului penal, procurorului, bănuitului sau învinuitului, apărătorului sau reprezentantului legal al bănuitului sau învinuitului. Examinînd demersul, judecătorul emite încheiere privind revocarea sau schimbarea măsurii preventive sub formă de arest sau privind refuzul de a revoca sau schimba măsura preventivă sub formă de arest.

Încheierea adoptată în condiţiile alin.5 al prezentului articol poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară, unde se va examina conform prevederilor art.79² din prezentul Cod, aplicate în mod corespunzător.

În cazul cînd durata ţinerii sub arest indicată de către judecător în mandatul de arestare sau în încheierea privind prelungirea duratei ţinerii sub arest a expirat şi pentru o nouă prelungire a acestei durate nu a fost înaintat demers, procurorul dă neîntîrziat ordonanţa de eliberare a persoanei arestate.

La efectuarea actelor de urmărire penală, precum şi la şedinţele de judecată în prima instanţă şi în instanţa de apel se întocmesc procese-verbale.

Procesul-verbal poate fi scris de mînă sau tipărit la maşina de scris. Pentru ca procesul-verbal să fie cît mai complet, se poate aplica stenografierea. Stenograma nu se anexează la dosar.

Termenele prevăzute de prezentul Cod se socotesc în ore, zile şi luni. În calculul termenelor nu se socotesc ora şi ziua, de la care începe curgerea termenului.

În calculul termenelor prevăzute în zile, termenul expiră la ora douăsprezece din noaptea ultimei zile. În calculul termenelor, prevăzute în luni, termenul expiră la data respectivă a ultimei luni, iar dacă această lună nu are data respectivă,termenul expiră în ultima ei zi. Dacă expiră într-o zi de odihnă, termenul se prelungeşte pentru cea dintîi zi de lucru următoare.

Se consideră ca făcute în termen plîngerea sau orice alt act, care au fost depuse la oficiul poştal înainte de expirarea termenului, iar pentru persoanele aflate sub arest – dacă plîngerea sau orice alt act au fost depuse de ele la administraţia locului de deţinere înainte de expirarea termenului.

Dacă persoana în cauză a scăpat termenul din motive întemeiate, termenul trebuie restabilit printr-o ordonanţă a persoanei, care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului penal, a procurorului sau printr-o încheiere a instanţei de judecată, care judecă cauza. La cererea persoanei interesate, executarea sentinţei, încheierii sau ordonanţei, atacate după expirarea termenului stabilit, poate fi suspendată pînă la soluţionarea chestiunii restabilirii termenului.

Cheltuielile de judecată constau din:

1) sumele plătite martorilor, părţii vătămate, experţilor, specialiştilor, interpreţilor şi martorilor asistenţi;

2) sumele, cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;

3) sumele, care trebuie plătite biroului de asistenţă juridică în cazurile prevăzute de articolul 44 din prezentul Cod;

4) alte cheltuieli făcute în legătură cu efectuarea actelor de procedură penală în această cauză.

Cheltuielile de judecată sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul statului.

Dacă inculpatul este găsit vinovat, instanţa de judecată are dreptul să-l oblige a restitui cheltuielile de judecată, cu excepţia sumelor care urmează a fi plătite interpreţilor, precum şi a sumelor pentru retribuirea muncii apărătorului, în cazul cînd inculpatul nu dispune de mijloace pentru a plăti. Instanţa poate obliga la plata cheltuielilor de judecată şi pe inculpatul găsit vinovat, dar eliberat de pedeapsă.

Dacă în proces au fost declaraţi vinovaţi cîţiva inculpaţi, instanţa de judecată va decide suma cheltuielilor de judecată la care să fie obligat să plătească fiecare din ei, ţinînd seama de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia materială a acestor persoane.

În caz de încetare a procesului sau de achitare a inculpatului, precum şi în caz de insolvabilitate a celui, care trebuie să suporte cheltuieli de judecată, acestea sînt trecute în contul statului.

În caz de achitare a inculpatului într-un proces, ce poate fi pornit numai în urma plîngerii părţii vătămate, instanţa de judecată poate obliga la plata totală sau parţială a cheltuielilor de judecată persoana pe baza plîngerii căreia a fost pornit procesul. Dacă procesul penal încetează în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile de judecată în sarcina părţii vătămate şi a învinuitului ori numai a unuia din ei.

În procesele minorilor pot fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată părinţii sau tutorii minorului condamnat, dacă se constată, că ei au avut neajunsuri serioase în îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.

Restituirea cheltuielilor suportate de martori, părţi vătămate, reprezentanţi ai lor legitimi, de experţi, specialişti, pedagogi, interpreţi şi de martori asistenţi

Persoana citată ca martor, parte vătămată, reprezentant al ei legitim, expert, specialist, pedagog, interpret şi ca martor asistent la persoana care face cercetarea penală, la anchetatorul penal, la procuror sau la instanţa de judecată, de asemenea martori şi părţile vătămate trimise în proces penal la experţi pentru efectuarea expertizei, au dreptul la recompensă pentru sustragerea de la ocupaţia lor obişnuită. Totodată, persoanele indicate au dreptul la restituirea cheltuielilor suportate în legătură cu prezentarea.

Expertul, specialistul şi interpretul au dreptul la o recompensă pentru îndeplinirea obligaţiunilor, în afară de cazurile în care le-au îndeplinit în cadrul unei însărcinări de serviciu.

Cheltuielile suportate în legătură cu prezentarea şi recompensa se achită din fondurile organelor de cercetare penală, de anchetă penală sau ale instanţei de judecată. Modul de efectuare a plăţilor şi mărimea lor sînt stabilite de Guvern.

exclus

TITLUL II

PORNIREA PROCESULUI PENAL

Temeiurile pornirii procesului penal sînt:

1) declaraţii sau scrisori emanate de la cetăţeni;

2) sesizările din partea organizaţiilor sindicale şi altor organizaţii obşteşti;

3) sesizările din partea întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi a persoanelor cu funcţii oficiale;

4) articole, notiţe sau scrisori publicate în presă;

5) autodenunţarea;

6) descoperirea nemijlocită de către organul de cercetare penală; de către anchetatorul penal, procuror, judecător sau instanţa de judecată a elementelor unei infracţiuni.

Procesul poate fi pornit în cazurile, cînd există date suficiente cu privire la infracţiunea săvîrşită.

Declaraţiile cetăţenilor pot fi verbale şi scrise. Pentru declaraţiile verbale se încheie un proces-verbal, semnat de persoana ce a făcut declaraţia şi de persoana oficială a organului de cercetare penală, anchetatorul penal, procurorul care a primit declaraţia. Declaraţia scrisă trebuie să fie semnată de cel care o face.

Persoanei care face declaraţia trebuie să i se explice răspunderea ce o poartă, în caz dacă denunţul este intenţionat fals, iar în procesul-verbal se va face o menţiune despre aceasta, care va fi semnată de persoana ce a făcut declaraţia.

Sesizările din partea întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi persoanelor oficiale trebuie făcute în scris.

În caz de autodenunţare se stabileşte identitatea persoanei care a făcut autodenunţarea şi să încheie un proces-verbal, în care se expune amănunţit declaraţia făcută. Procesul-verbal se semnează de cel care a făcut autodenunţarea şi de persoana, care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul care a încheiat procesul-verbal.

Procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală sînt obligaţi să primească declaraţiile şi sesizările referitoare la infracţiunea săvîrşită, pregătită sau în curs de pregătire, chiar cînd cauza nu este de competenţa lor.

În legătură cu declaraţiile şi sesizările primite pot fi cerute materialele şi explicaţiile necesare, însă fără a se efectua actele de anchetă, prevăzute de prezentul Cod.

Asupra declaraţiei sau a sesizării primite trebuie să se adopte, în termen de cel mult 3 zile, iar în cazul necesităţii de a efectua un control suplimentar – în termen de cel mult 15 zile, una din următoarele hotărîri:

1) de a porni procesul penal;

2) de a refuza pornirea procesului penal;

3) de a înainta declaraţia sau sesizarea organului competent pentru examinare. În acest caz, trebuie luate măsurile necesare pentru a preîntîmpina sau a curma infracţiunea şi a păstra urmele ei.

În cazul în care controlul efectuat nu este suficient pentru adoptarea unei hotărîri întemeiate, termenul stabilit în alineatul trei al prezentului articol poate fi prelungit de procuror, dar nu mai mult decît cu 15 zile.

Hotărîrea, adoptată în conformitate cu stipulările alineatelor trei şi patru ale prezentului articol, se va comunica celui care a făcut declaraţia sau sesizarea.

Procesele privitoare la infracţiunile prevăzute de Codul penal în articolul 102 alineatul 1, articolele 126, 141 şi 141¹, precum şi la furtul avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui,ori de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta, se intentează pe baza plîngerii părţii vătămate. La împăcarea părţii vătămate cu învinuitul sau inculpatul în cazurile indicate în prezentul alineat, cu excepţia furtului săvîrşit de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta, procesul penal se clasează. Procedura în astfel de procese este generală.

În cazuri excepţionale, dacă partea vătămată, care figurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută în alineatul întîi al prezentului articol, din cauza stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de învinuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime, procurorul poate intenta procesul chiar dacă partea vătămată nu a depus plîngere.

Dacă există motive şi temeiuri pentru pornirea procesului penal, procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală, au obligaţia, în limitele competenţei lor, să pornească procesul penal.

Procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală porneşte procesul penal printr-o ordonanţă. Ordonanţa trebuie să cuprindă: data, locul, de cine a fost dată, motivul şi temeiul pornirii procesului, articolul din legea penală, în care se încadrează infracţiunea, precum şi desfăşurarea de mai departe a procesului.

Dacă procesul penal este pornit împotriva unui recrut procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală, au obligaţia să comunice despre aceasta în termen de şapte zile organului local de administrare militară.

Dacă în cursul şedinţei de judecată se săvîrşeşte o faptă ce conţine semne de infracţiune prevăzută de legea penală, preşedintele şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea şi reţinerea ei, despre ce se face o menţiune în procesul-verbal al şedinţei. Instanţa adoptă o încheiere de trimitere a materialelor şi a persoanei reţinute procurorului. Copia încheierii şi persoana reţinută vor fi trimise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei judecătoreşti. După ce va primi materialele şi va fi adusă persoana reţinută, procurorul va proceda conform legii.

Odată cu pornirea procesului penal trebuie să fie luate măsuri pentru preîntîmpinarea sau curmarea infracţiunii, precum şi pentru păstrarea urmelor ei.

După darea ordonanţei cu privire la pornirea procesului:

1) procurorul trimite dosarul penal organelor respective spre a efectua ancheta preliminară sau cercetarea penală;

2) anchetatorul penal începe ancheta preliminară, iar persoana, care efectuează cercetarea penală, începe cercetarea penală.

Dacă nu sînt temeiuri pentru pornirea procesului penal sau dacă există cauze de împiedicare a pornirii procesului penal, procurorul, anchetatorul penal, organul de cercetare penală refuză pornirea procesului penal.

În cazul în care declaraţia sau sesizarea primită conţine date privind unele contravenţii administrative, abateri disciplinare sau vreo altă încălcare a legii, anchetatorul penal, organul de cercetare penală înaintează declaraţia sau sesizarea în cauză procurorului, care porneşte procesul cu privire la contravenţia administrativă, iar în alte cazuri de încălcare a legii, procurorul înaintează declaraţia sau sesizarea spre examinare organelor competente.

În caz de refuz de a porni procesul penal, se emite o ordonanţă motivată, comunicîndu-se aceasta persoanei interesate, punîndu-i-se, totodată, în vedere că are dreptul de a ataca această ordonanţă.

Plîngerea împotriva refuzului de a porni procesul penal se adresează procurorului, care exercită supravegherea legalităţii pornirii procesului penal, sau procurorului ierarhic superior, fapt ce nu privează petiţionarul de dreptul de a ataca ulterior ordonanţa procurorului în instanţa de judecată.

Procurorul supraveghează legalitatea pornirii procesului penal. Dacă procesul a fost pornit de anchetatorul penal sau de organul de cercetare penală fără motive şi temeiuri legale, procurorul anulează ordonanţa anchetatorului penal sau a organului de cercetare penală şi refuză pornirea procesului penal sau dispune încetarea procesului, dacă s-au efectuat de acum acte de anchetă.

În cazul în care refuzul de a porni procesul penal este neîntemeiat, procurorul anulează, printr-o ordonanţă, decizia adoptată şi dispune, după caz, fie pornirea procesului, fie efectuarea unui control suplimentar într-un termen fixat.

TITLUL III

CERCETAREA PENALĂ ŞI ANCHETA PRELIMINARĂ

Organele de cercetare penală sînt:

1) poliţia;

2) comandanţii unităţilor, formaţiunilor militare şi şefii instituţiilor militare – în cauzele privitoare la orice infracţiuni, săvîrşite de militari în subordine, precum şi de supuşii serviciului militar în timpul concentrărilor; în cauzele privitoare la infracţiunile săvîrşite de muncitorii şi slujbaşii Forţelor Armate ale Republicii Moldova în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu sau la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

3) organele Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova – în cauzele, date de lege în competenţa lor;

4) şefii instituţiilor de corectare prin muncă, ai serviciilor de izolare pentru anchetă penală, ai preventoriilor de tratament şi muncă şi a preventoriilor de educaţie prin muncă – în cauzele referitoare la infracţiunile contra modului de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu, comise de lucrătorii acestor instituţii, precum şi în cauzele referitoare la infracţiunile comise în locul de dispunere a instituţiilor menţionate;

5) organele pentru supravegherea de stat a măsurilor contra incendiilor – în cauzele privitoare la incendii sau la încălcarea regulilor de siguranţă contra incendiilor;

6) organele corpului de grăniceri – în cauzele privitoare la violarea frontierei de stat.

7) organele controlului vamal – în cauzele privitoare la contrabandă;

8) organele Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei – în cauzele date de lege în competenţa lor.

Pe seama organelor de cercetare penală se pune luarea unor măsuri de investigaţie operativă, inclusiv folosirea imprimărilor video şi sonore, filmării, fotografierii în scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi a persoanelor care au săvîrşit-o, identificării datelor faptice, care pot fi folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor, în conformitate cu legislaţia de procedură penală.

Organele de cercetare penală au de asemenea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii şi pentru aplicarea, în caz de necesitate, a măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele care acordă ajutor în procesul penal, dacă există pericol pentru viaţa, sănătatea sau averea lor.

Dacă există indicii infracţiunii, pentru care ancheta preliminară este obligatoare, organul de cercetare penală porneşte procesul penal şi călăuzindu-se de dispoziţiile prezentului Cod, efectuează actele de urmărire ce nu pot fi amînate, în vederea descoperirii şi păstrării urmelor infracţiunii: cercetează cazul la faţa locului, face percheziţie domiciliară, ridică obiecte sau documente, ascultă convorbirile telefonice şi alte convorbiri, face percheziţie corporală, reţine şi interoghează persoanele bănuite, ascultă partea vătămată şi martorii lor în caz de necesitate – ordonă expertiza şi ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a averii.

Organul de cercetare penală anunţă imediat pe procuror despre infracţiunea descoperită şi începerea cercetărilor. După ce a îndeplinit actele de urmărire, ce nu pot fi amînate, organul de cercetare penală, fără să aştepte dispoziţiile procurorului şi expirarea termenului, prevăzut de partea întîia a articolului 103 din prezentul Cod, este obligat să înainteze dosarul anchetatorului penal, întocmind despre aceasta o ordonanţă.

După aceea organul de cercetare penală poate efectua acte de urmărire şi investigaţii numai dacă i-a dat însărcinare procurorul sau anchetatorul penal.

Dacă dosarul a fost înaintat procurorului, dar încă nu s-a putut descoperi persoana, care a săvîrşit infracţiunea, organul de cercetare penală este obligat să ia măsuri operative şi de investigaţie necesare pentru identificarea infractorului, comunicînd procurorului sau anchetatorului penal rezultatele.

În cauzele, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, organul de cercetare penală porneşte procesul şi ia toate măsurile, prevăzute de legea de procedură penală, în vederea stabilirii împrejurărilor, ce urmează a fi dovedite în procesul penal.

În cercetarea cauzelor, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, organul de cercetare penală se conduce de dispoziţiile prevăzute de prezentul Cod în ce priveşte ancheta preliminară, cu următoarele excepţii:

1) partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor sînt anunţaţi despre terminarea cercetării penale şi trimiterea dosarului la procuror; aceste persoane, însă, nu au dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului;

2) prevederile părţii a doua a articolului 38 din prezentul Cod nu se extind asupra organului de cercetare penală.

Dacă nu este de acord cu dispoziţiile procurorului, organul de cercetare penală are dreptul să se plîngă procurorului ierarhic superior fără a suspenda îndeplinirii acestor dispoziţii.

Cercetarea penală în cauzele, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, se sfîrşeşte cu întocmirea rechizitoriului sau a ordonanţei de încetare a procesului. Dacă există unul din temeiurile, prevăzute în articolul 185 din prezentul Cod, organul de cercetare penală încetează procesul printr-o ordonanţă motivată şi trimite procurorului în decurs de douăzeci şi patru de ore o copie de pe această ordonanţă.

Dacă există unul din temeiurile, prevăzute de articolul 172 din prezentul Cod, organul de cercetare penală are dreptul să suspende procesul printr-o ordonanţă, trimiţînd în decurs de douăzeci şi patru de ore procurorului o copie de pe aceasta.

În cauzele, pentru care ancheta preliminară este obligatoare, cercetarea penală trebuie să fie terminată cel mult în zece zile de la data pornirii procesului.

În cauzele, pentru care ancheta preliminară nu este obligatoare, cercetarea penală trebuie să fie terminată cel mult în timp de o lună din ziua pornirii procesului, incluzînd în acest termen şi întocmirea rechizitoriului sau a ordonanţei de încetare ori de suspendare a procesului. Termenul efectuării cercetării penale, prevăzut de partea a doua a acestui articol, poate fi prelungit de procurorul, care supraveghează nemijlocit efectuarea cercetării penale, dar cel mult cu o lună.

În cazuri excepţionale termenul efectuării cercetării penale poate fi prelungit potrivit cu prevederile articolului 116 din prezentul Cod.

Organul de cercetare penală, anchetatorul au dreptul să reţină persoana, bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni, pentru care poate fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate, numai în unul din următoarele cazuri: 1) dacă această persoană a fost prinsă asupra faptului sau îndată după săvîrşirea infracţiunii;

2) dacă martorii oculari, inclusiv partea vătămată, vor arăta direct că anume persoana dată a săvîrşit infracţiunea;

3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei bănuite, asupra sa sau la domiciliu vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii.

Dacă alte împrejurări dau temei de a bănui că anume persoana dată a săvîrşit infracţiunea,această persoană poate fi reţinută numai în cazul, cînd a încercat să fugă, sau nu are domiciliu stabil, sau nu i s-a putut constata identitatea.

Termenul reţinerii nu poate depăşi 72 de ore.

Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni, organul de cercetare penală, anchetatorul penal sînt obligaţi să întocmească un proces-verbal, în care să indice temeiurile, motivele, ziua şi ora, anul şi luna, locul reţinerii, lămuririle persoanei reţinute. Procesul-verbal cu privire la reţinere este semnat de persoana care l-a întocmit şi de persoana reţinută. În decursul a şase ore de la întocmirea procesului-verbal persoana care l-a întocmit prezintă procurorului o comunicare scrisă privitoare la reţinere. Dacă în decurs de şaptezeci şi două de ore de la întocmirea procesului-verbal de reţinere în instanţa de judecată nu a fost înaintat demers cu privire la emiterea mandatului de arestare, procurorul dă ordonanţă de eliberare a persoanei reţinute.

Motivele reţinerii se aduc de îndată la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui apărător, ales sau numit din oficiu.

În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul sînt obligaţi să comunice imediat despre aceasta părinţilor sau altor rude ale minorului. Dacă nu este posibil de a contacta părinţii sau rudele minorului, va fi anunţată imediat autoritatea tutelară.

exclus

Citarea şi interogarea bănuitului se fac în conformitate cu dispoziţiile, prevăzute de articolele 128, 129 şi 132-134 din prezentul Cod, cu privire la interogarea învinuitului.

Înainte de interogare bănuitului trebuie să i se spună, ce infracţiune i se impută, făcîndu-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal al interogatului.

Dacă bănuitul a fost reţinut sau a fost arestat preventiv, i se va lua un interogatoriu, în cazul cînd acceptă interogarea, în prezenţa unui avocat.

Ancheta preliminară în cauzele penale se efectuează de anchetatorii penali ai procuraturii, precum şi de anchetatorii penali ai organelor afacerilor interne, anchetatorii penali ai organelor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, anchetatorii penali ai organelor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi anchetatorii penali ai organelor vamale.

Ancheta preliminară este obligatoare în toate cauzele, cu excepţia infracţiunilor prevăzute de articolul 105¹, partea întîi a articolului 107, articolele 110, 111, 124, 131, partea întîi a articolului 160², articolele 160³ 166, 167, 170, 171, 176, părţile întîi, a doua şi a treia ale articolului 182, articolul 200², partea a doua a articolului 201, articolele 210-215, părţile întîi şi a doua ale articolului 218, partea întîi a articolului 220, articolul 237¹ din Codul penal, cu privire la care ancheta preliminară se efectuează numai în cazurile, dacă o socoate necesară procurorul.

Efectuarea anchetei preliminare este obligatoare în toate pricinile cu privire la infracţiunile săvîrşite de minori, muţi, orbi, şi de alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau psihice nu pot să exercite singure dreptul lor la apărare.

În cauzele privitoare la infracţiunile prevăzute de articolele 68, 68¹, 71, 74, 74¹, 74², 77-79, 82, 88-94, 102-105, 105², 108-108², 112, 114-116¹, părţile a doua şi a treia ale articolului 117, articolele 125 129, 131-144, 155-155⁵, 157, 164⁹, 172, 173, 184-189³, 190-193, 195, 200⁴, 203¹, 203², 203³, 203⁴, 203⁶, 204-206, 206¹, 206², 210¹, 217, 217¹, partea a doua a articolului 225⁴, articolele 228, 229, 233-235¹ 239-259, punctele 4 şi 5 ale articolului 260, articolele 261-270 ale Codului penal, ancheta preliminară se efectuează de către anchetatorii penali ai organelor procuraturii, iar în cauzele privitoare la infracţiunile prevăzute de articolele 61-67¹, 69, 70, 72, 73, 73¹, 75, 76, 80, 81, punctele 1, 2 şi 3 ale articolului 260 din Codul penal – de asemenea de către anchetatorii penali ai organelor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

În cauzele privind infracţiunile prevăzute la art.155⁶, 158, 159, 164¹-164⁸ din Codul penal, ancheta preliminară se efectuează de către anchetatorii penali ai organelor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, iar în cauzele privind infracţiunile prevăzute la art.75, 84, 155¹-155⁷, 184-189³, 209 din Codul penal – de asemenea de către anchetatorii penali ai organelor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, în cazul pornirii procesului penal de către aceste organe.

În cauzele referitoare la infracţiunile, prevăzute de articolele 75, 83, 84, 95-99, partea a doua a articolului 101, articolul 106, părţile a doua – a patra ale articolului 107, articolele 107¹, 112², 112³, 113, 113¹, 113², 119-122², 125, 126, 126¹, 126², 127, 128, 130, 158, 159 partea a doua a articolului 160², articolele 161², 161³, 164, 168, 169, 174, partea a doua a articolului 174¹, articolele 174², 175, 176¹-176⁷, 177, 177², 178-179¹, 179³, 180, părţile a patra, a cincea, a şasea ale articolului 182, articolele 182¹ 189¹, 189², articolul 199 alineatul 1, articolele 200, 200¹, 200³, 207-209¹, partea a treia a articolului 218, articolul 219, partea a doua a articolului 220, 220¹, articolele 222-225⁷, 226-227², 230-232, 236, 237 din Codul penal în toate cauzele referitoare la infracţiunile săvîrşite de minori, cu excepţia infracţiunilor indicate în alineatul trei al prezentului articol, ancheta penală o efectuează de asemenea anchetatorii penali ai organelor afacerilor interne.

În cauzele privind infracţiunile prevăzute la art.75 şi 164⁸ din Codul penal, ancheta preliminară se efectuează şi de către anchetatorii penali ai Departamentului Vamal, iar în cauzele prevăzute la art.85, 123 123¹ din Codul penal, ancheta preliminară se efectuează de organul care a pornit procesul penal.

În cauzele privitoare la infracţiunile prevăzute de articolele 86, 87, 194, 196-199¹, 202, 203 din Codul penal ancheta preliminară se efectuează de organul, în competenţa căruia se află infracţiunea, în legătură cu care a fost pornit procesul.

În cazul în care în procesul anchetei se stabilesc indicii unei noi infracţiuni, precum şi în cazul conexării mai multor cauze a căror anchetare ţine de competenţa diferitelor organe, ancheta va fi efectuată de organul care primul a pornit procesul penal fie, la indicaţia procurorului, de organul competent să ancheteze infracţiunea cea mai gravă.

Procurorul General, în caz de necesitate şi în interesul anchetei, poate dispune prin ordonanţă efectuarea anchetei preliminare de către anchetatorii penali ai oricărui organ, indiferent de competenţă.

Organele de urmărire penală sînt obligate să folosească pe larg ajutorul obştimii atît pentru descoperirea infracţiunilor, cît şi pentru scoaterea la iveală şi lichidarea cauzelor şi condiţiilor, ce au contribuit la săvîrşirea lor, precum şi pentru găsirea persoanelor, care au săvîrşit infracţiunea.

Ancheta preliminară se efectuează numai după pornirea procesului penal şi în modul, stabilit de prezentul Cod.

Anchetatorul penal este obligat să înceapă imediat efectuarea anchetei penale în procesul, care a fost pornit de el sau i-a fost trimis. Dacă procesul penal a fost pornit de către anchetatorul penal şi tot el reţine dosarul pentru a face ancheta, se întocmeşte o singură ordonanţă de pornire a procesului penal şi de reţinere a dosarului. Dacă anchetatorul penal va efectua ancheta într-un proces, pornit de procuror el întocmeşte o ordonanţă aparte de reţinere a dosarului.

Anchetatorul penal trimite procurorului copiile acestor hotărîri cel mult în termen de douăzeci şi patru de ore.

Dacă o cauză este complicată sau de mari proporţii, ancheta preliminară poate fi încredinţată cîtorva anchetatori. Despre aceasta se face menţiune în ordonanţa de pornire a procesului sau se întocmeşte o ordonanţă aparte. Unul dintre anchetatori reţine dosarul şi conduce acţiunile celorlalţi anchetatori. În acest caz bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile li se aduc la cunoştinţă numele tuturor anchetatorilor penali, şi totodată, li se lămureşte, că au dreptul să recuze pe oricare din ei.

Ancheta preliminară se efectuează în localitatea, unde a fost săvîrşită infracţiunea. Pentru ca cercetările să se facă cît mai repede, mai obiectiv şi mai deplin, ele pot fi efectuate şi de organele locului, unde s-a descoperit infracţiunea, şi de cele ale locului unde se află bănuitul, inculpatul sau majoritatea martorilor.

Constatînd, că cauza dată nu intră în competenţa lui, anchetatorul penal este obligat să efectueze toate actele de urmărire, ce nu pot fi amînate, şi apoi să înainteze dosarul procurorului, pentru ca acesta să-l trimită anchetatorului competent.

Dacă locul săvîrşirii infracţiunii nu este cunoscut, ancheta preliminară se efectuează de anchetatorul, în a cărui rază de activitate s-a descoperit infracţiunea domiciliază învinuitul.

Procurorul general şi locţiitorul lui pot dispune trecerea cauzei de la un anchetator penal la altul, dacă socot că aceasta este necesar.

Procurorul de sector sau municipal poate dispune trecerea cauzei de la un anchetator penal la altul în limitele teritoriului deservit de el.

Nu se admit conflicte de competenţă între anchetatorii penali.

Conflictul de competenţă între anchetatorii penali se rezolvă de procurorul raionului, unde s-a început ancheta.

Conflictul de competenţă între anchetatorii diferitelor raioane se rezolvă de Procurorul general sau locţiitorul lui.

Cînd mai multe persoane sînt învinuite a fi coparticipante la săvîrşirea unei sau mai multor infracţiuni sau o singură persoană este învinuită de săvîrşirea mai multor infracţiuni, dosarele pot fi conectate într-un singur dosar de către organele de anchetă preliminară, precum şi de către instanţa de judecată, în cazul în care acţiunile incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, iar la cererea procurorului – şi în celelalte cazuri, pentru a îndeplini prevederile art.221 din prezentul Cod.

Disjungerea unei cauze privitoare la persoane – coparticipante la săvîrşirea unei infracţiuni sau mai multor infracţiuni – se admite, cînd împrejurările cauzei o cer şi această disjungere nu se va răsfrînge negativ asupra desfăşurării depline şi obiective a anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare.

Dacă la săvîrşirea infracţiunii a participat împreună cu persoana vîrstnică şi un minor, cauza privitoare la acesta trebuie să se disjungă pe cît se poate, formînd un dosar separat.

Dacă este necesar a se efectua diferite acte de urmărire penală într-o altă localitate, anchetatorul penal are dreptul să le facă personal sau să însărcineze în acest scop pe anchetatorul sau organul de cercetare penală corespunzător, care este obligat să îndeplinească însărcinarea cu privire la efectuarea unor acte de urmărire penală într-un termen de cel mult zece zile.